Pafff… Mai bine mergeam la schi. Totuși, dacă tot sunt aici, hai să alergăm. Bogdan a găsit repede un coechipier, pe Alex de la Ro Club Maraton și dă-i bătaie. Problema e că Alex dorea 5min/km și finish în 1h45. Nu era o problemă cu Bogdan, dar eu… Au tot tras ei de mine, încercând să mărească ritmul, dar mai rău au făcut, fiindcă după vreo 17km m-am tăiat, rău de tot. Eram cu pulsul în bălării și a trebuit să reduc tempoul drastic. Am ajuns cu greu în 2h13 și sincer să fiu, nu mi-a făcut plăcere. M-am săturat de ”haide Zoli”-uri. N-aveam energie nici măcar pentru a riposta. Mai lăsați-mă-n pace frate, să merg în ritmul meu. Sunt convins că ajungeam în același timp. Dacă mai alerg vreodată la Gerar, merg numai și numai dacă agreem un timp de la început.

Mulțumesc lui Bogdan și Alex că au avut răbdare cu mine și m-au așteptat, așa am putut termina cu echipa întreagă. Ăștia am fost (poze de la Mihai Ghiță):

Dintre colegi au mai alergat Petru cu Cătălin și cu nu i-am reținut numele Adrian, terminând cu un onorabil 2h02:

Update: rezultatele oficiale sunt la http://events.42km.ro/races/view?id=60. Bogdan, Alex și cu mine am fost în echipa ”3 ursuleți polari”, iar Petru, Cătă și Adrian în ”Tri-atleții”.

Iată ce am învățat:

1. Cumpărați-vă asigurare de sănătate medicală, dacă nu, pregătiți-vă să plătiți consultațiile/operațiile/medicamentele/ortezele etc (pentru noi au ajuns pe la 9000 de euro) sau să transportați accidentatul până acasă pentru a fi operat. Ultima opțiune e nasoală fiindcă puteți să compromiteți șansele de reușită ale viitoarei operații (în cazul nostru trebuia facută la maximum 48 de ore de la accident). Update: când cumpărați asigurarea, trebuie să spuneți brokerului că vă trebuie pentru schi. Pentru noi suma asigurată a fost de 30000 de euro și a costat 28 de lei. La alții știu că e patruzeci și ceva, adică aproximativ dublul unei asigurări obișnuite, dar merită.
2. Contactați asiguratorul imediat după accident, deși prima voastră grijă trebuie să rămână salvarea de pe pârtie. Asiguratorul nostru a cerut și o declarație scrisă despre accident și despre consumul de alcool. Ghici ce se întâmplă dacă vă rupeți băut…
3. Refuzați orice plată către spital. Chiar dacă cheltuielile plătite de voi se pot deconta ulterior la asigurator, e mai simplu dacă cereți spitalului să includă toate cheltuielile pe factura finală către asigurator. Unele chestii va trebui să le plătiți voi, chiar dacă sunt acoperite de asigurare (de ex: medicamente de la farmacie), iar altele pur și simplu nu sunt acoperite (de ex: cârje). Pentru fiecare cheltuială nouă se naște un ping-pong pe fax între spital și asigurator. Pentru noi, cel mai dureros a fost să așteptăm aprobarea cheltuielii ”mari”, cea cu operația. Dacă faceți totuși plăți, păstrați facturile/chitanțele.
4. Spitalul este prieten, asiguratorul este inamic. Exact așa se poartă! Calmați-vă și acceptați situația. Până la urmă spitalul ăla vrea să vândă o operație, voi sunteți clientul, iar asiguratorul este finanțatorul. Este firesc ca cei din spital să fie drăguți, iar asiguratorul să fie circumspect. Al nostru asigurator nu numai că a fost precaut, dar a fost și nemilos: în ziua în care Dorina a stat nemâncată în holul spitalului așteptând decizia de la București, stimabilele doamne de la asigurator s-au cărat pur și simplu acasă, fără să dea nici un răspuns. Era deja seara. Asta nu mai e firesc deloc. Nu vă spun cum (n-)am dormit în noaptea care a urmat…
5. Toți asiguratorii sunt la fel: precauți. Ne-au confirmat chiar și cei din spital. Dar nu toți sunt nemiloși, așa cum am nimerit noi. Și folosesc cuvinte blânde acum. Mai aveam un pic și ieșeam din limita de 48 de ore. Atunci adio operație. Ei știau asta, bineînțeles.
6. Asumați-vă rolul de mediator între spital și asigurator. În ping-pong-urile de pe fax dintre cei doi, se poate întâmpla ca asiguratorul să aibă mofturi la care spitalul să nu reacționeze. Asigurați-vă că asiguratorul a primit tot ce are nevoie. Nu presupuneți niciodată că au ei grijă. Ăla e bullshit din marketingul lor. Presați-i pe cei de la spital să le trimită toate mofturile și apoi verificați la asigurator dacă e ok.
7. Asiguratorul angajează un terț pentru a evalua dosarele. Numărul la care sunați voi este de fapt la o firmă la care asiguratorul a făcut outsourcing pentru întocmirea și evaluarea dosarelor. Da, au ei medicii lor. În momentul în care nu mai au nevoie de nici un alt document, dosarul pleacă la marele asigurator (firma mamă) pentru aprobare. Cereți numărul de telefon al persoanelor care se ocupă de dosarul vostru la asigurator. Repet: numărul de pe poliță este de la firma terță care lucrează pentru asigurator.
8. Nu faceți pe vitejii. Plângeți-vă liniștiți. Cei de la București n-au de unde să ghicească suferința voastră. În plus, sunt rodați să asculte.
9. E ok să vă pierdeți răbdarea. Amenințările nu strică niciodată, deși nu recomand nimănui să înceapă cu ele. În cazul nostru am fost doi pacienți români accidentați în același timp cu același asigurator. Celălalt a fost aprobat la o zi și jumătate după accident, cu amenințări și certuri. Noi am fost cuminți și ne-au lăsat acolo până în următoarea zi, cu Dorina nemâncată. Dimineața i-a luat tare Dorina și s-a aprobat imediat. Balcanisme…
10. Puteți cere repatriere cu avionul. Cu condiția să recomande medicul. Noi ne-am dus acolo cu mașina și două zile de mers nu sunt o joacă pentru un pacient proaspăt operat. Totuși nu am mai insistat pentru avion fiindcă, din nou, prima lor reacție a fost NU, iar apoi Dorina a apucat să stea 3 zile în pensiune și s-a refăcut suficient pentru a merge cu mașina.

Ah, și cea mai importantă învățătură e să vă asigurați la cine trebuie. Așa puteți simplifica multe dintre punctele de mai sus. Noi am făcut-o la ăia mari care încep cu ”Omni” și se termină cu ”asig”. În cele două zile de așteptare, au mai trecut doi pacienți români pe acolo asigurați la o altă firmă, care începe cu ”Allianz” și se termină cu ”Țiriac”. Lor li s-a aprobat dosarul în cca 3 ore, în limitele normale chiar și în viziunea celor din spital.

Nu doresc nimănui să aibă nevoie de cunoștințele astea, dar sper să vă ajute în caz de nevoie. Măcar să știți ce se întâmplă în spate.

În final, bine că ne-am luat asigurare și bine că s-a întâmplat acolo. Nu știu ce făceam acasă. Nu mai trebuie să spun că cei de la Medalp sunt niște super-profesioniști. Pentru operație am dus-o pe Dorina la prânz, dupămasa au operat-o (i-au refăcut ligamentul dintr-un tendon de la același picior), iar dimineața deja o întrebau dacă poate veni cineva să o ia. Ocupa banda de producție degeaba. Am luat-o, deși erau niște condiții acolo de nu îi mai venea să plece…

Hehe, numai noi și președintele ne operăm în Austria .

Azi dimineață ploua de rupea aici în Berceni, așa că am plecat înspre Piața Alba Iulia să predau cipul de cronometraj și să renunț. Până la urmă mi-am luat și echipamentul, în speranța că în oraș e vreme mai bună. Aiurea, erau 7 grade și burnița. Mi-am uitat și Garmin-ul, atât de trist eram. E incredibil că după o secetă de două luni, tocmai de ziua maratonului s-a stricat vremea.

Dar știți cum a fost acolo când am ajuns? Toți erau porniți să participe, se echipau, se încălzeau. Nu trebuie să mai zic că m-a prins și pe mine flama. Ce naiba! M-am antrenat degeaba? Hai să mă bag. Am îmbrăcat un polar subțire sub tricoul de concurs, am tras câteva înjurături că nu mi-am adus Garminul, dar am plecat în cursă. Polarul ăla este extraordinar. Ține de cald și când e ud. Nu îl recomand însă, fiindcă îți zăpăcește sfârcurile. Nu râdeți! Am auzit povești de groază cu sfărcuri sângerând de la tricouri nasoale. Eu am simțit doar o iritație după finish.

Fără ceasul Garmin aveam două probleme: nu știam cu ce tempo alerg și nu știam ce puls am. Că nu știam cât timp a trecut, nu era foarte important. Prima problemă am rezolvat-o alergând împreună cu alții care aveau și mergeau în tempo-ul meu. Unul din ei era chiar Steven van Groningen, CEO Raiffeisen, soțul Valeriei Răcilă. Ei sunt principalii din acest maraton. Ea organizează, el sponsorizează. Asta a mers prima jumătate dar apoi am rămas singur cu respirația mea. Neavând heart-rate monitor-ul, îmi rămânea mie sarcina să fiu atent la orice semn pe care mi-l dă inima. A fost un exercițiu foarte fain. După 30 de km am început să am probleme cu picioarele, dar știam deja la ce să mă aștept. Inspiră, expiră, inspiră, expiră… apoi mai trăgeam puțină energie de la puținii spectatori de pe margine care ne încurajau. Păcat că nu a fost mai cald. Deși s-a încălzit un pic, erau 10 grade și umezeală mare. Noroc că s-a oprit ploaia. Inspiră, expiră…

Am fost crispat după 42,195 km, dar bucuros. Speram să-mi vină cuvinte să vă pot explica senzația, dar mintea mea de inginer nu poate mai mult acum.

Au trecut 71 de zile de când am împlinit 42 de ani. 71 împărțit la 365 de zile dă 0,195. Adică 42,195 km la 42,195 ani.

Update: s-au publicat rezultatele la http://www.sdam.it/pubblico/evento-classifica_21611.do:

Uitându-mă la turul 3 și 4, pot spune că puteam mai mult dacă nu rămâneam singur.

Ați făcut echipele? V-ați înscris?

Reamintesc că puteți veni la cursa populară de 3,5km (cu albastru pe poza de mai sus), sau la ștafetă 4×10,5km (împreună cu 3 prieteni/e), sau la semi 21km, sau la full 42km. Copiii au și ei cursa lor de 1km în 8 octombrie. Detalii la http://bucharest-marathon.com/.

Ăsta e maratonul nostru!

Haideți să arătăm lumii că știm să facem mișcare! Iar dacă sunteți accidentați sau nu aveți voie să alergați, atunci veniți pe margine să ne încurajați. Eu fiind la prima încercare de maraton full, voi avea nevoie cu siguranță de încurajări.

Laci bácsi, nu e bine…
Dacă sunteți de acord, puteți semna petiția online aici.

Le-am încercat pe toate. Berile. Până la urmă tot ”amber” e de bază. Cheers!

Mai sunt 5 săptămâni până la maratonul Bucureștiului. Nu trebuie să fii atlet pentru a participa! Maratoanele s-au înmulțit foarte mult pe planetă, tocmai fiindcă a devenit un sport popular, iar peste tot organizatorii includ probe ușoare, permit participarea muritorilor și păstrează traficul blocat suficient de mult timp pentru ca toți să poată termina în siguranță.

Conform Runner’s World (aug 2011), în 2010 au fost 630 de maratoane numai în SUA, cu 507000 de participanți care au ajuns la finish, față de 1990 când au fost 270 de maratoane cu 224000 de finishers.

Vă recomand să participați la el atât cât vă permite condiția fizică:

- la cursa populară de 4km din jurul Palatului Parlamentului poate participa oricine.
- dacă vă simțiți confortabili cu 10km, cuplați-vă cu 3 prieteni pentru ștafeta de 4x10km. E una din cele mai faine probe.
- dacă 10km vi se par boring, treceți la nivelul următor, la semimaratonul de 21km. Detalii pe http://bucharest-marathon.com/.

Pentru toate astea nu e nevoie de prea mult antrenament, deși dacă vreți la semimaraton, atunci ar trebui să alergați deja de 2-3 ori pe săptămână câte 5km și cu cca 3 săptămâni înainte de cursă, să alergați un ”long-run” de 15km. Altfel va fi foarte greu și veți suferi în loc să vă bucurați. În 2009 am alergat și eu primul semi, iar acum mă pregătesc pentru maratonul mare de 42km.

Dacă nu sunteți în plin antrenament deja pentru maraton, să nici nu vă gândiți să vă băgați. Este mult, mult mai greu decât pregătirea pentru semi. Și e firesc să fie așa, fiindcă la antrenamentul pentru maraton alergi câte un semi pe săptămână. Minim. Iar cu cca 3 săptămâni înainte de cursă trebuie să alergi un long-run de 32km. E plin netul cu planuri de training (moca sau pe bani) pentru maraton. Faceți-vă temele înainte de a vă apuca de antrenament. Citiți și despre încălțăminte, nutriție, hidratare, streching etc. Problema cu planurile de training pentru maraton este că majoritatea te pun să alergi mult prea mult. Nu e simplu să alergi de 6 ori pe săptămână în total câte 50-60km. Personal merg pe un plan minimalist similar cu planul FIRST descris aici. Planul FIRST are 3 antrenamente pe săptămână:

- sprinturi
- tempo run și
- long run,

din care cel mai important este long run-ul. Acesta nu trebuie ratat sub nici o formă. Long run-ul crește în distanță treptat, până cu 3 săptămâni înainte de cursă, când ajunge la 32km, apoi scade puternic pentru a rămâne odihnit pentru cursă. Atenție! Toate aceste planuri de pe net sunt făcute pentru cei care vor să își îmbunătățească timpii. Dacă sunteți ca mine și vreți doar să terminați cursa în picioare și nu în ambulanță, atunci adaptați-vă planul ca atare. Până la urmă este important să știți în cât timp veți termina cursa.

Eu vreau să termin în 4h30min, dar nu va fi nici o tragedie dacă voi ajunge mai târziu. Pe măsură ce veți alerga o cursă de 10km, un semi de 21km, veți ști cu ce tempo vă simțiți bine. Eu am alergat 10km în 52min, adică cu un tempo de 5 minute și un sfert pe kilometru. Pentru 21km am obținut 1h54min, ceea ce înseamnă aproximativ 5 minute și jumătate pe kilometru. Pe atunci am crezut că un tempo de 6 minute pe kilometru este cel la care pot alerga la nesfârșit, adică până mă țin picioarele. Ar fi însemnat un timp de maraton de cca 4h15min, dar între timp m-am hotărât la un tempo mai conservator de 6 minute și un sfert pe kilometru. Este important să îți faci aceste calcule, fiindcă tot antrenamentul depinde de ele. Astfel, long run-urile le alerg la 6 minute și un sfert, tempo run-urile la 5 minute și sprinturile la 4 minute pe kilometru. Dintre toate, sprinturile sunt cele mai grele. Eu fac 4x600m și sunt îngrozitoare. După al treilea îmi vine să mă împușc. Zice lumea că sprinturile astea sunt foarte bune. Sper să merite. Pentru tempo run, alerg 5km. Se vede că alerg chiar mai puțin decât spune planul FIRST, dar repet: vreau doar să termin cursa în picioare.

Long run-ul trebuie lungit treptat treptat dar neapărat până la 32km pentru a obișnui organismul să treacă de la consumul de carbohidrați la consumul de grăsime. Mulți îî spun acestui fenomen că te lovești de zid. De fapt organismului îi este mai ușor să consume carbohidrați, până se termină, dar dacă îl soliciți în continuare, va începe să consume grăsime. Senzația este tare nasoală. Eu am simțit-o deja la long run-ul de 26km. De aici vine și nevoia de a consuma energizante în timpul cursei, fiindcă ele îți suplimentează rapid carbohidrații.

Deocamdată mă simt foarte bine. Să vedem cum va fi după long run-ul de 32km și apoi la cursă… Dacă îmi iese, voi face un articol cu ”planul lui Zoli pentru primul tău maraton”.

Iată și traseul, un pic mai ușor decât edițiile trecute, fiindcă scăpăm de strada Izvor cu dealul către Marriott:

Update: noul traseu este și mai plat: