Dacă tot am început anul trecut cu domeniile astea mari schiabile, am trecut acum la nivelul următor, la Dolomiții din Italia cu cei 1200 km de pârtii și 450 de instalații împărțițe în 12 regiuni. Deși Dolomiții sunt întinși și cuprind o gramadă de masive muntoase (vreo 20), dacă îți alegi o cazare potrivită, poți schia liniștit în mai multe regiuni. Noi am reușit doar în 4 într-o săptămână, dar cred că dacă planificam mai bine, puteam bifa mai multe pe principiul ziua și regiunea.

Înainte de plecare am încercat să studiez geografia Dolomiților dar nu am găsit nici o sursă serioasă care să explice vizual care masiv sau munte unde se află, așa că mi-am creat propria hartă pe care am etichetat-o cu tot ce este relevant pentru schi. Dar hai să vorbim întâi despre denumire. Dolomita este o rocă ce dă numele acestor munți și este similară cu calcarul (carbonat de calciu) doar că are și magneziu în ea. Probabil fiindcă roca de dolomită e mai dură și mai puțin solubilă decât calcarul, munții din dolomită rămân mai înalți la peste 3000m, mai mult decât suntem noi obișnuiți cu munții calcaroși din Apuseni, Aninei sau Piatra Craiului care abia depășesc 2000m.

Revenind, iată unde sunt munții Dolomiți, între:
– valea Isarco (Eisacktal în germană) la vest
– valea Pusteria (Pustertal) la nord
– valea Piave la est și
– orașul Belluno la sud.

Mai jos aveți o primă hartă cu fundalul pesedit de pe Google Maps 3D. Am pus etichete cu precădere pe obiective care sunt relevante pentru sporturile de iarnă, dar am marcat și câteva obiective celebre pentru drumețiile de vară, cum sunt Tre Cime di Lavaredo, Cinque Torri, Turnurile Vajolet sau lacurile de la Misurina și Carezza. Am pus și câteva direcții la marginea hărții ca să vă puteți orienta mai ușor. Pentru cei care cunosc Austria, suntem de fapt la sud de Innsbruck, Stubaital și Zillertal, dincolo de Brenner Pass.

Cel mai mare oraș din zonă este Bolzano (Bozen în germană), pe valea Isarco. Doar câteva cuvinte despre izul austriac pe care îl veți simți pe aici: regiunea asta a fost puternic „disputată” între austrieci și italieni care s-au căsăpit la greu în primul război mondial. Veți găsi o grămadă de cazemate cățărate pe aiurea prin munții ăștia de unde trăgeau fraierii cu tunul unul în altul de pe un versant pe celălalt. Ei bine, acum există încă o comunitate solidă de austrieci în zonă. Am colegi italieni care își bat joc de marii schiori „italieni” de pe aici fiindcă torturează limba italiană în interviuri. Pe lângă italiană și germană veți găsi și o limbă arhaică numită ladină, o limbă romanică cu un sound fonetic portughez. Am făcut paranteza asta ca să înțelegeți de ce veți vedea denumiri de orașe, munți, văi sau trecători ba în italiană, ba în germană iar la fața locului chiar în ladină. Eu nu mi-am bătut capul să fiu corect politic, așa că am folosit denumirle care îmi sună mie mai bine.

Linia aceea albastră care străbate Dolomiții din Bolzano până în Cortina și Toblach se numește Grande Strada delle Dolomiti, dar semnificația lui a fost mult mai mare acum 125 de ani când era primul drum care străbătea Dolomiții de la est la vest, nu numai pe văile preponderent orientate de la nord la sud. Pe atunci era o mare realizare să treci peste Carezza, Pordoi și Falzarego, trei trecători de peste 2000m și a fost un catalizator al turismului din acea perioadă. Între timp Dolomiții se pot parcurge în toate direcțiile inclusiv iarna. Aproape că nu există trecătoare fără drum. Asta duce și la o mare aglomerare de mașini și la o serioasă problemă de poluare. Dacă mergeai seara la cârciumă pe ulița principală în Val di Fassa, era plin de praf și gaz de eșapament. Era un trafic infernal până seara târziu și bănuiesc că e la fel și în celelalte văi cu renume.

Administrativ zona munților Dolomiți se află în 3 provincii (județe) care se întâlnesc în masivul Sella, în mijlocul dolomiților:
– Bolzano (Südtirol) la nord
– Trentino la sud-vest și
– Belluno la sud-est.

Am spus că masivul Sella este în mijloc chiar dacă nu e chiar acolo, fiindcă acest masiv joacă un rol important pentru pasionații de schi, în jurul lui fiind organizată Sellaronda, una din cele mai celebre circuite pentru schiori, de jur împrejurul masivului Sella. Poți merge pe schiuri de dimineața până seara parcurgând pârtii din Val di Fassa, Val Gardena și Alta Badia, trecănd peste 4 trecători celebre, pasurile Sella, Gardena, Campolongo și Pordoi. Totul e frumos dacă nu nimerești o mega aglomerație și/sau pârtii care se distrug până dupămasa din cauza căldurii și a armatei de schiori care le toacă. Vasăzică Sella e important, este un pol al Dolomiților, dar Sellaronda e supraevaluată. Noi am încercat o singură dată să o parcurgem dar am renunțat din cauza aglomerației. Credeți-mă, cozile din valea Soarelui sau din Poiană sunt parfum pe lângă ce am văzut aici pe Sellaronda. Sunt multe alte locuri interesante în Dolomiți și la fel de pitorești.

Al doilea pol major din Dolomiți este Cortina d’Ampezzo. Dacă e să alegeți cazare, e bine să vă decideți în jurul cărui pol vă veți duce, Sella sau Cortina, fiindcă oricât de ușor te poți deplasa între stațiuni, nu merită să mergi dintr-un capăt în altul doar pentru palmares. Ca să ajungi dintr-o regiune în alta, de cele mai multe ori trebuie să treci una sau mai multe trecători de 2000m, așa că nu vă mirați dacă vă estimează Waze 1h pentru distanțe mici de 40km. Noi am prins un februarie călduros și toate trecătorile au fost deschise mai tot timpul. Pregătiți-vă însă cu lanțuri fiindcă muntele e capricios și puteți prinde zăpadă zdravănă prin trecători până vin plugurile.

Drumul pănă în Dolomiții italieni l-am făcut cu mașina. Probabil pentru ultima oară. E obositor drumul de 2 zile dus, 2 întors, chiar dacă mergi cuminte, regulamentar. Data viitoare vom alege avionul la Veneția și mașină închiriată de acolo. Accesul în Val di Fassa, unde am ales să ne cazăm, se face prin Belluno, Agordo, Val Cordevole, Falcade și San Pellegrino. Trecătoarea San Pellegrino pare să fie una importantă și se curăță prompt. Fiți totuși atenți să nu fie vreo cupă mondială fiindcă atunci se închide drumul, iar spectatorii pasionați sunt duși cu autobuzele sus. A mai fost o ciudățenie cu Waze-ul care a făcut pe proasta la plecarea din Ungaria. Apropos, nu ratați haleala ungurească dacă poposiți acolo! Ficatul de gâscă e încă în meniuri, chiar dacă UE se zbate pentru demnitatea gâștelor îndopate. Vasăzică Waze nu a vrut să ruteze nicicum prin Slovenia. Îi tot dădea cu tolls, ceva. Probabil se aștepta să îi spun explicit că am vinietă de Slovenia. N-am avut răbdare și am trecut pe Google Maps. E totuși mai bine decât pe vremuri când soția era cu harta de hârtie în brațe.

Cazarea am avut-o la Villa Mozart din Pozza di Fassa (cca 1300m), comuna San Giovanni (Sèn Jan în ladină) în Val di Fassa, una din văile care converg în masivul Sella, pe lângă mai celebrele Val Gardena și Val Badia (cunoscută și sub numele Alta Badia). E mai puțin important unde vă cazați, fiindcă e păcat să rămâneti în același loc. Bine, e posibil să te cazezi pe sau foarte aproape de pârtiile din Sellaronda și atunci teoretic poți să te duci pe schiuri pe aiurea, însă se poate și cu mașina, chiar mai repede. Într-o oră ajungi din Val di Fassa în Val Gardena, sau în Alpe Siusi, sau în Alta Badia, chiar mai repede în Carezza, sau Val di Fiemme, sau San Pellegrino, sau în Alpe Lusia, chiar și în San Martino de Castrozza sub superbul masiv Pale di San Martino. Nu stați într-un loc fiindcă e păcat!
Când nu am avut chef de mașină, aveam două domenii schiabile mai micuțe de o parte și de alta a văii, una în Catinaccio (Rosengarten în germană) cu urcare din Vigo și una în Buffaure cu urcare chiar din Pozza.

Pârtiile au fost surprinzător de bune, având în vedere vremea foarte caldă. Dimineața aveam 2-3 grade, nici măcar nu erau mașinile înghețate. Urcam cât puteam de repede la peste 2000m ca să prindem un pic de răcorică, dar la prânz aveam și 10 grade pe pârtii. Chiar și așa, italienii au ținut toate pârtiile și toate instalațiile deschise. E o minune că am putut schia. Noi ne-am bucurat de fiecare minut și de fiecare peisaj, chiar dacă arăta de aprilie. Unele locuri erau deprimante, cu iarbă în jur, păsărelele ciripeau deja de primăvară, erau lanuri de ghiocei, dar dacă te uitai în sus, era superb.

Ah și a nins când am plecat. Cupa mondială din San Pellegrino a fost anulată fiindcă italienii erau probabil prea relaxați să curețe pârtia de zăpada proaspătă. Au dat-o cu siguranța sportivelor. Aiurea! Se vede mai jos că n-a fost cine știe ce tragedie, doar vreo 20cm de zăpadă.

Skipass-ul Dolomiti Superski valabil în toate cele 12 regiuni este ofertat atât de avantajos încât nu merită să vă chinuiți cu skipass-uri pe regiuni pe zile. Nouă ne-a ieșit în jur de €56/zi/persoană luat pe întreaga perioadă. Vedeți detalii la https://www.dolomitisuperski.com/en.

Schiul fond este la loc de cinste în Dolomiții italieni. Cam câte părtii de alpin, cam atâția km de fond au. Mi-am dus și echipamentul de clasic și cel de skate, dar degeaba, fiindcă pe vale fiind foarte cald, pistele erau muci, apoi am și căzut în primele zile la alpin și cu un genunchi protejat în orteză și o coastă supărată nu mi-a venit deloc să mă dau la fond. Abia reușeam să mă bucur de alpin, cu icnete la fiecare compresie de torace. Păcat, fiindcă Val di Fassa găzduiește una din cele mai celebre piste de fond numită Marcialonga, care se întinde din Predazzo din Val di Fiemme până sus în Canazei în fundul Val di Fassa. Mai sunt câteva centre importante de fond în Dolomiți. Una majoră este în zona nordică în Val Pusteria, un paradis pentru fondiști și biatloniști. Ăștia au un site propriu unde au adoptat și Siusi și Cortina, cu skipass dedicat de €50/săptămână și gestionează aproape 1000km de piste: https://www.dolomitinordicski.com/en. Dintre cele de pe acest site am văzut doar pistele din Alpe di Siusi, un platou înalt de cca 2000m deasupra lui Val Gardena, foarte mișto pentru schi fond. Vedeți mai sus poza cu Alpe di Siusi în care se văd pistele de fond. Când eram pe schiuri de alpin, era chiar ciudat să vezi niște nebuni pe schiuri de fond cum urcă și te încurcă intersectându-se cu pârtiile de alpin. Apoi mai sunt câteva trecători înalte care au baze de fond. Le-am marcat pe harta de mai jos.

Restaurantele sunt ce trebuie. E drept că puține sunt cele care deschid înainte de 18:00, dar haleala și machitul sunt de calitate, așa cum te aștepți de la italieni. Inclusiv micul dejun de la hotel era corect. Am încercat Osteria de la benzinăria din Vigo, Le Giare din Pozza și Ta Mongo din hotelul San Nicolo de la gondola Buffaure din Pozza. Am mai fumat și altele, dar la astea 3 ne-am întoarce fără ezitare. Apoi cabanele de pe pârtii sunt fabuloase. Ți-e mai mare dragul să te lăfăi la 2500m pe șezlonguri sau pe terasele lor însorite și să te servească cu nimicuri. Da, cafeaua și berea e perfectă oriunde.

Am încercat și halelile lor tradiționalele din Trentino sau Südtirol: gäluștele alea trentineze cu ierburi sau alte căcaturi merg dar doar o dată, la fel și supa de orz, însă chiftelele de cerb sunt fabuloase și brânzeturile locale dacă sunteți pe felie. În rest e bucătărie italienească simplă cu paste și pizza și alte chestii obișnuite. Influența austriacă se impune și la bucătarie, cu platourile pentru schiori sau snowboard sau hocheiști, care sunt de fapt variațiuni de șunci, burgeri, ciuperci și ouă în jurul cartofilor tirolezi. Ah, și nu ratați kaiserschmarren, vestita clătită cu stafide și mere, zdrențuită si presărată cu zahăr pudră și dulceață.

Ne-am abținut de la alte distracții, deși aveam spa la 100m de noi. Nici sania nu ne-a atras, fiindcă era zăpada moale și grea, abia practicabilă pentru schi. Nici schiul de noapte nu ne-a scos din cârciumă, deși se vedea de la geam. Am îmbătrânit 🙂

În concluzie, Dolomiții italieni sunt fabuloși. Nimic nu se compară cu pitorescul stăncilor de aici. Oricât de perfecți ar fi francezii în Les 3 Vallées, nu pot egala munții ăștia. Mai venim.