Vacanță de schi cu băieții la Kaprun

Deși au trecut aproape 5 luni de la asta, hai să nu o las nedocumentată.

Deși am avut noroc cu carul la Borovets la început de an când a nins chiar înainte să ajungem, era totuși clar că sezonul de schi va fi suboptim. Așa am decis cu băieții că facem o aroganță pe un ghețar în Austria la început de martie. Fără soții și copii.

Am studiat un pic și dintre cei 8 ghețari austrieci, doar 3 sunt mai barosani, cu peste 40 km de pârtii: Hintertux, Stubai și Kitzsteinhorn. Cum pe primii doi i-am fumat deja, am decis să mergem în Kaprun, sub ghețarul Kitzsteinhorn.

Plecarea a fost ciudată, fiindcă chinezii erau deja în pioneze cu covidul, iar în Europa apăreau primele focare. Mulți turiști au renunțat să mai meargă în săptămâna aia. Gazda noastră se plângea că mai toți nemții și-au anulat rezervările. Noi ne-am bucurat, fiindcă știam că nu va fi aglomerație. Să nu credeți însă că erau puțini. Stațiunile astea bengoase, chiar dacă sunt ocupate la un sfert din capacitate, sunt animate binișor.

Am mers low-cost, ca pe vremuri, cu oprit în piață la Mosonmagyaróvár pentru cârnați, slană și murături, pâine din aia țărănească și apoi la Tesco pentru un coș de alte mâncăruri și ingrediente cu planul de a ne găti singuri. Băutura am luat-o de acasă, urmând să luăm doar bere de la austrieci, iar apa de la robinet.

Prima zi am schiat de încălzire în Schmitten, muntele de deasupra lui Zell am See, cu vederea aceea superbă asupra lacului. Totuși valea era fără pic de zăpadă, deși era încă început de martie, practic high season. Pârtiile de sus erau perfecte, însă pe măsură ce te apropiai de vale deveneau tablă, iar mai spre prânz și după masă erau fleașcă.

Schmitten - Zell am See

Seara am ieșit la un schi fond în Kaprun pe singura pistă de cca 2km fleșcăită, întreținută cu greu vis-a-vis de gondola Maiskogel, imediat peste gârlă. Puteți ieși și seara fiindcă aprind luminile. În mod normal, când e frig și zăpadă, au mai multe piste.

A doua zi ne-am dus sus pe ghețarul Kitzsteinhorn unde a fost totul ireproșabil, deși nici acolo nu îți venea să schiezi până la bază din aceleași motive de inflație de grade celsius.

Kitzsteinhorn

A treia zi am luat o pauză de vreme rea. Doar schi fond. Trist. Apoi ne-am gândit un pic, ce-ar fi să dăm o fugă pe ghețarul Hintertux, la doar 100km și 2 ore de noi.

A patra zi ne-am trezit devreme, am trecut muntele peste Krimml pe la 1400m și am ajuns dimineața să prindem prima gondolă în Hintertux. Vreme superbă de data asta și totul impecabil.

Hintertux

La întoarcere nu m-am putut abține să nu bag câteva ture de schi fond în Madseit pe valea Tux. Apoi ne-am dus pe vale către Kaprun, pe la cascada Krimml și am aflat “the hard way” că valea aia este protejată și trebuie plătită o taxă ca să treci cu mașina. N-a meritat, fiindcă era deja seara și nu am văzut mare lucru.

A cincea zi am mai băgat un Kitzsteinhorn și ne-am împachetat fiindcă de acasă veneau amenințările de lockdown, stare de urgență și alte bau-bauri de cozi la vamă.

Am plecat cu o zi mai devreme, ca să avem un buffer dacă întâmpinam probleme la granițe. N-a fost cazul. Am avut doar o „mică” coadă de câțiva km la granița austro-ungară. Am ajuns la fix înapoi pentru lockdown. Toate stațiunile de schi s-au închis după ce ne-am întors.

Data viitoare ne vom caza în Zillertal sau în Tux ca să putem ajunge ușor și în Stubai. Pe hartă cei 3 ghețari barosani sunt de la vest la est în ordine Stubai, Hintertux și apoi Kitzsteinhorn din 100 în 100 km. Primele două în landul Tirol și ultimul în landul Salzburg. Aia ar fi aroganța maximă, să schiem pe toți trei ghețarii mari într-o singură vacanță. Altfel Kaprun este foarte fain, un loc unde cu siguranță ne vom întoarce dacă omenirea va reuși să conviețuiască cu virusul ăsta nenorocit.

LE: Ia uite cum arăta un viitor focar de COVID, cu nemții cântând pe mese Mama Lauda în gura mare:

Mama Lauda

Vacanță de schi în Borovets

Au trecut 3 săptămâni de când ne-am întors dar de-abia acum am apucat să fac un rezumat. Borovets este o stațiune de schi la 1300m altitudine în Bulgaria. După Bansko și Pamporovo a trebuit să o încercăm și pe ultima din tripleta de stațiuni faimoase bulgărești. Bine na, mai e Vitoșa chiar lângă Sofia, o stațiune mai micuță cu pârtii cam cât avem în Poiana Brașov, dar probabil că acolo nu vom ajunge.

Dintre cele 3, Bansko și Borovets sunt în munții cei mai înalți din Balcani, în munții Pirin respectiv Rila, iar Pamporovo este în munții Rodopi, mult mai scunzi. Borovets este la baza vârfului Musala de 2925m, numit așa de pe vremea ocupației otomane (muntele lui Allah). Musala fiind cel mai înalt, este o atracție turistică și pe timp de vară.

Drumul de 450km din București se face în 6h30min cu mașina, regulamentar. Borovets e la cca o oră la sud de Sofia. Lejer. Am avut mare noroc că a nins de a rupt înainte să ajungem și în prima zi. Apoi s-a făcut frumos. Ger, dar frumos.

Stațiunea se pare că a fost construită de nomenclatura comunistă. Zona a fost declarată apoi parc național iar construcțiile limitate. E un mix între niște mega hoteluri (de exemplu hotelul Rila este chiar la baza zonei schiabile Sitnyakovo) și niște blocuri cu apartamente. Noi am închiriat (de pe booking.com) o garsonieră spațioasă recent renovată într-un bloc numit Iglika 2 din spatele hotelului Rila. Diana s-a purtat exemplar cu noi. Era fain că aveam închirietorie de schiuri și minimarket la parter, ambele accesibile și din interior. Practic mergeam în papuci la magazin.

Pârtiile sunt împărțite în trei zone (Sitnyakovo, Yastrebets și Markudjik) legate între ele cu niște drumuri de legătură schiabile. Fiecare dintre cele trei zone din Borovets bate de departe orice stațiune de schi din România. Adăugând și pistele de schi fond, Borovets este după părerea mea chiar și peste Bansko la capitolul pârtii. Zona schiabilă Markudjik este în zona alpină la 2500m, practic pârtiile sunt trasate într-o zonă cu jnepeni, cu o priveliște superbă către vârful Musala pe vreme frumoasă. Aceeași zonă devină cumplită pe ceață sau când ninge.

Legăturile dintre Sitnyakovo și Yastrebets (ambele sensuri) sunt schiabile însă panta nu e cine știe ce și trebuie să dai din bețe. În plus, drumurile astea sunt prin pădure și zăpada nu se depune suficient așa că fiți atenți la pietricele. La fel este și legătura dintre Markudjik și Sitnyakovo, numită și Musala Pathway. Interesați-vă de starea acestor legături înainte de a le folosi. Noi ne-am băgat, dar schiurile au trebuit servisate la plecare.

Instalațiile sunt moderne în toate zonele cu excepția gondolei, care e o ciudățenie din anii 70-80 de o vârstă cu telecabinele de la Sinaia și Bușteni. Trebuie să împingi de ușile alea ca să stea închise, altfel te bate vântul pe tot parcursul de cca 30 minute până pe creastă. Atenție și la teleschiurile din zona Markudjik! Te smucesc, te ridică de la sol, așa că nu sunt pentru începători. Folosiți scaunul de acolo fiindcă în caz de cădeți de pe teleschi, traversarea printre jnepeni până pe pârtie nu e deloc amuzantă.

Ski-pass-ul este cât în Poiană, cca 150 lei pe zi. Adică primești de vreo 3 ori mai mult la aceiași bani. O da, în zona Sitnyakovo se poate schia și pe nocturnă, de la 18:00 la 21:30, dar cu ski-pass separat.

Restaurantele sunt concentrate jos în stațiune la baza pârtiilor Sitnyakovo. La baza pârtiilor Yastrebets e ceva la acel hotel dar nu te lasă cu clăpari așa că pas. Mai sunt două cârciumi sus la 2300m între capătul gondolei și pârtiile Markudjik. Aici e totul mai rustic, în regim de cabană, dar oamenii se străduiesc să te servească ca lumea, deși se vede de la o poștă că nu sunt horeca-people ci mai degrabă alpiniști. E fain să stai aici la o supă, la un ceai și să te bucuri de soare. Jos pentru cină recomand restaurantul Victoria, sau White Horse, ambele la baza pârtiilor Sitnyakovo, cu vedere spre pârtii. În rest, dacă vreți ceva rapid, atunci veți găsi street food din belșug. Dacă la Pamporovo nu am găsit practic business care să nu accepte card, aici au fost multe. Cash-ul e de bază, așa că schimbați leva. E plin de schimbătorii care schimbă lei la curs de bun simț.

Pârtia de schi fond este una greuță. Este practic un traseu pentru biatlon unde am tras câteva trânte zdravene. Am exersat stilul liber, dar nu pot spune că sunt confortabil cu el. Zburdau ceilalți pe lângă mine, dar nu m-am lăsat, am băgat schi fond în fiecare zi căte o oră. Puteți închiria schiuri de fond de lângă gondolă, iar pârtia de schi fond este la câteva minute de acolo.

Dacă afară nu avem, vă dau eu un pic de ninsoare:

Borovets

Prin geamul de plexi al gondolei (cca 2000m):

gondola Borovets

Gondola văzută de pe pârtie (cca 2200m). În vale în partea dreaptă pe acel podiș de cca 800m altitudine este orașul Samokov. În stânga în zare este muntele Vitoșa la baza căruia este Sofia (nu se vede fiindcă e după podiș cu vreo 300m mai jos în altitudine). În plan îndepărtat nu știu ce munte e ăla… Să fie Retezatul și Parângul din România?

gondola Borovets

La baza pârtiilor Sitnyakovo cu tunurile de zăpadă profitând de ger:

Sitnyakovo

Soarele prin jetul tunului de zăpadă și un brad (Yastrebets – cca 2000m):

tun de zăpadă

Partea superioară a pârtiilor Sitnyakovo (cca 1800m):

Sitnyakovo

Drumul de legătură dintre Yastrebets și Sitnyakovo pe o porțiune cu zăpadă generoasă, fără probleme de pietricele (cca 1500m):

Yastrebets-Sitnyakovo

Pârtiile Markudjik văzute de la capătul gondolei (cca 2350m). În plan îndepărtat este vârful Musala (2925m), iar în dreapta sunt cele două cabane de care vorbeam:

Markudjik

La cabanele de pe creastă (cca 2300m):

Markudjik

Coborârea de pe creastă spre Yastrebets. În vale se vede lacul Iskar la o altitudine de cca 800m, un fel de Vidraru. În plan îndepărtat se văd munții Balcani sau Stara Planina cum îi spun bulgarii:

Borovets

Pe pârtia de schi fond cu noile mele schiuri de skate:

schi fond Borovets

La baza pârtiilor Sitnyakovo pe lună plină. În stânga este hotelul Rila, iar în dreapta restaurantul Victoria:

Rila & Victoria

Vedere spre pârtie, de la White Horse:

White Horse

Garsoniera de la Iglika 2:

Iglika 2

În concluzie Borovets merită încercat, mai ales fiindcă este una din cele mai ieftine stațiuni de schi din Europa. Nu, cele din România nu se numără. Noi, dacă e să ne întoarcem în Bulgaria la schi, atunci vom alege Borovets fără nici o ezitare.

Primul meu triatlon pe distanța half ironman

Au trecut deja 10 ani de când urmăream doi foști colegi (Todi și Manu) cum participau de nebuni, neantrenați, supraponderali, la triatloane Ironman 70.3 din Austria. Acum a venit și vremea mea.

Ironman e o franciză importantă în lumea triatlonului sub care se organizează curse “full” pe distanța totală de 226km (3,8km înot, 180km bicicletă și 42,2km alergare) și curse de “half” pe distanța totală de 113km adică 70,3 mile (1,9km înot, 90km bicicletă și 21,1km alergare). Organizatorii care nu pot sau nu vor să obțină franciza Ironman sau Ironman 70.3, folosesc doar cuvintele “full” sau “half” alături de brand-urile proprii. În România sunt mai multe astfel de curse: Xman Oradea, Endurace Beliș, Transfier pe Transfăgărășan sau H3RO by TriChallenge la Mamaia.

De mult îmi doream să particip măcar o dată la un half, dar nu m-am simțit pregătit, mi se părea prea greu antrenamentul, deși aveam deja experiența triatloanelor pe distanțe mai scurte (sprint și olimpic). Apoi a venit refacerea incompletă după accidentul și operația din 2015. Umărul drept îmi este în continuare blocat pe jumătate. După aceea am intrat în forță în lumea alergicilor în 2017, așa că m-am lăsat de înot în bazin pentru a evita clorul și odată cu asta m-am lăsat de triatloane. De tot. Anul ăsta în schimb l-am văzut pe finul Vit cum se pregătea pentru primul lui triatlon și mi s-a făcut poftă. M-a și provocat un pic să fac ceva deosebit în anul ăsta în care am împlinit o vârstă rotundă. Așa a venit ideea unui half ironman.

Antrenamentul. Am încercat să văd cum mă simt singur într-o tură lungă de 100km la biclă și a fost ok, cu o medie de 30km/h. Apoi în vacanța din Grecia am înotat în mare din 2 în 2 zile tot mai mult, până am ajuns la 2,5km într-o oră în ultima zi și gata, atunci m-am hotărât: m-am înscris la H3RO by TriChallenge, care urma să fie și campionat național de half, cu reguli stricte, arbitri de la federație etc. Ăsta a fost tot antrenamentul meu la înot. Oricum știam că nu voi putea ține un tempo mai bun de 2min30s pe suta de metri. Mai aveam o lună până la concurs ca să mă antrenez un pic la alergat. Am băgat 2 alergări pe săptămână și câte 2 ieșiri pe biclă între ele, ca să îmi cresc un pic capacitatea aerobică. Eram îngrijorat că nu aveam experiență în concursuri lungi de 6 ore sau mai mult, așa că am băgat un duatlon cu o săptămână înainte: alergare, biclă și din nou alergare pe durata de peste 3 ore ca să îmi consum energia de tot și să compensez cu geluri, glucoză, săruri și izotonic pe parcurs. A fost un dezastru. M-am simțit mega epuizat la ultima alergare. Era clar că sunt varză la partea asta de nutriție, deși mă aștepta o cursă de peste 6 ore. De fapt, era clar că trebuie să o iau mai ușor, să mă alimentez mai mult și să beau mai mult în timpul cursei.

Înot 1,9 km. Trebuiau făcute două ture de cca 900m în dreptul hotelului Rex în marea de 19 grade. Majoritatea am ales să înotăm cu neopren. Am avut noroc cu marea super liniștită, fără pic de valuri. Am pornit ușor la coada plutonului ca să nu încurc meseriașii. Când am terminat prima tură, primii doi meseriași terminau deja întreg parcursul. Era mică apa pe latura aceea și m-am ridicat în picioare să îi admir. Nu s-a întâmplat nimic deosebit la înot, în afară de câteva meduze barosane pe care le-am mângâiat fără să vreau, aruncând apoi picioarele cât se poate de sus, ca să nu le ating din nou. Hi-ha! 51 de minute predictibile mi-a luat să ies din apă cu o medie de 2min40s pe suta de metri. Cred că mai erau doar vreo 10 concurenți în urma mea. Afară erau 11 grade cumplite. Îți venea să te arunci înapoi în mare. Brusc cele 19 grade ale mării nu mai erau deloc puține.

Bicicletă 90 km. 12 minute mi-a luat să ajung în tranziție, să dezbrac neoprenul, să șterg nisipul de pe picioare, să mă încalț și să plec pe biclă. Nu m-am grăbit, dar chiar și așa am avut mari dificultăți să-mi iau ciorapii/jambierele de compresie din cauza frigului. Trebuia să le fi purtat de la început pe sub neopren. 9 ture de cca 10km trebuiau făcute și dificultatea era să mă alimentez și să beau suficient pentru a-mi păstra energie pentru alergare. Am mâncat câte un gel pe oră și câte o glucoză cu săruri din 20 în 20 de minute. Am ținut primele 5 ture la o medie de cca 30 km/h dar m-au apucat niște crampe la stomac așa că am redus la cca 28 km/h. Stomacul se supără când e bombardat cu geluri și săruri, mai ales dacă ai pulsul ridicat. Am luat-o mai ușor și mi-am revenit aproape imediat. Am băut foarte mult, 2 bidoane de izotonic și 2 de apă. Puteai să arunci un bidon și să iei altul de la organizatori, din mers. Când am făcut socoteala cu cât am băut, adică 3 litri, atunci mi-am dat seama că mă scapă pișarea rău de tot. Noroc că eram în ultima tură. Am terminat proba de biclă în 3h2min cu o medie de 29 km/h, recuperând vreo 25 de locuri chiar și așa.

Alergare 21 km. Am pierdut 4 minute în tranziție ca să-mi schimb încălțările și să plec la alergare. De fapt la budă. Mamă, cred că m-am pișat două bidoane. Dar a fost mai bine așa, decât să fiu deshidratat. Am mâncat o banană și am plecat ușurel cu planul de a ține un tempo lejer de 6min/km. M-am simțit foarte bine, cel puțin prima jumătate. M-am oprit la fiecare 2,5 km ca să mai mănânc o juma’ de banană și să beau. Am apucat să mă văd cu o grămadă de foști colegi și cunoscuți. Am terminat alergarea în 2h15min cu un tempo mediu care a scăzut la 6min30s din cauza opririlor. A fost bine așa, chiar dacă am pierdut vreo 10 locuri, dar măcar am terminat fără suferință.

Am terminat totul în 6h24min pe locul 134 din 152 de finișeri, dar mândru că am făcut-o și pe asta. Am scris articolul ca să vă conving că puteți și voi, cu un pic de planificare și un pic de antrenament. Bine na, mai trebuie și un pic de voință și un pic de deschidere spre autoflagelare. Senzația de împlinire este însă maximă.

Înot 1,9km Tranziție Bicicletă 90km Tranziție Alergare 21km Total
51min 12min 3h2min 4min 2h15min 6h24min

Recomand cu căldură acest concurs de la Mamaia, cu organizatori dedicați și voluntari inimoși. În ceea ce mă privește, cred că aș putea coborî sub 6h cu un minim de antrenament mai serios. Trebuie doar să bărbieresc 5min de la înot, 5min din tranziție, 10min de la bicicletă și 10min de la alergare. Pe data viitoare!

0-inot1-inotechipa de suport2-bicla3-alergare5-finish

Foto de la organizatori by Radu Cristi & Alexandru Popescu.

Vacanță de schi în Pamporovo

Pamporovo este o stațiune de schi la cca 1500m altitudine în munții Rodopi, niște calcare frumușele în sudul Bulgariei, cu vârfuri de cca 2000m. Vârful Snezhanka de pe care se schiază în Pamporovo este de cca 1900m, aproximativ cât Postăvarul, doar că la ăștia sunt 5 telescaune care urcă pe vârf din toate direcțiile, fiecare deservind câte două pârtii. Plus teleschiuri.

Nu toate sunt instalații moderne. Dimpotrivă, veți găsi și ciudățenii antice cum e scaunul de o persoană dintre Malina și Studeneț, o chestie veche cam cum e scaunul din valea Dorului. Când am fost noi, scaunul de la lacurile Smolian nu a funcționat deloc, probabil din cauza unei defecțiuni.

Pârtiile sunt echilibrate ca dificultate, cu destul de multe pârtii grele unde vă puteți retrage când se aglomerează celelalte. Pamporovo este cam 3x Poiana Brașov la pârtii și instalații și cu servicii trei clase peste Poiană. E plin de cârciumi și restaurante, inclusiv pe vârf și pe pârtii.

Drumul până la Pamporovo este cam cât un București-Cluj și se face în cca 7 ore cu mașina din București. În ziua de întoarcere am mai băgat o juma’ de zi de schi fiindcă era prea frumos. Cu plecare la prânz, ajungi predictibil pe seară. Dacă sunteți iubitori de mare și Grecia, drumul este cel de Tassos, doar că în loc să ocolească munții Rodopi pe la est, drumul de Pamporovo urcă muntele pe valea Cepelarska vreo 70km. La obârșia văii, la cca 1400m altitudine începe stațiunea Pamporovo.

Pe drum puteți vizita și podurile minune (Wonder Bridges) cu un ocol de doar o oră și 15km de pe valea Cepelarska. Sunt niște formațiuni carstice cu aspect de poduri naturale. Acestea se formează de obicei prin prăbușirea unor peșteri din care rămâne doar o mică parte în picioare. În România avem ceva similar în podișul Mehedințiului la Ponoarele, lângă Baia de Aramă. Acolo se numește Podul lui Dumnezeu și chiar trece drumul județean (670) peste el.

E sărăcie în Bulgaria. Se vede și e reconfortant să crezi că stăm mai bine. Asta până treci granița înapoi în România pe la Giurgiu și îți vine să te scufunzi de rușine pe primii kilometri. Cum naiba nu reușim să facem o trecere de frontieră civilizată?

Cu cazarea a fost cam ciudat. Sunt oferte bune și multe. Am ales să ne cazăm în Studenets, un grup de clădiri la cca 1600m altitudine, chiar pe pârtie. Ei bine am spus clădiri, nu hoteluri și de aici și confuzia. Pe booking.com veți găsi tot felul de nume ciudate dar care nu sunt afișate nicăieri pe acolo. Bănuiala noastră este că sunt niște dezvoltatori care au construit clădirile alea pentru a vinde apartamentele. Ce nu au reușit să vândă, le închiriază în regim hotelier, iar cele vândute sunt închiriate de proprietari. Clădirile principale se numesc Grand Monastery 1, 2 și 3. Vorbiți cu persoanele care vă închiriază ca să vă explice cum găsiți ceea ce ați închiriat și de unde luați cheia (noi am luat-o de la paznicii parcării).

Parcarea e o problemă mai ales dacă prindeți zăpezi mari și ajungeți în weekend.. Printre clădirile din Studenets e o curte unde se poate parca dacă aveți noroc să găsiți loc. Au și o parcare subterană pe bani, iar dacă nu găsiți nici acolo, atunci sunt parcările de jos de la drum.

Se poate plăti cu cardul peste tot. Doar un pic de cash vă trebuie pentru bacșiș la restaurant.

Restaurantele de pe pârtii sunt foarte faine pentru a te încălzi la prânz cu o supă, ceai sau cafea în regim de cabană. Seara am mers la cină “la bumbăcel” și nu a trebuit să căutăm prea mult, fiindcă aveam chiar în Studenets câteva restaurante. Mehana (taverna) din Manastira 1 este un restaurant rustic, cu muzică populară balcanică și mâncare multă. Nu glumesc! Noi am mâncat și a doua zi din mâncarea comandată acolo. Platourile alea sunt imense. Gustul nu e însă grozav. Restaurantul Salute din clădirea Manastira 3 însă este despre gusturi și servire. Și nici nu e scump. Recomand cu căldură. Încercați desertul acela cu dovleac. Este fenomenal.

Se poate închiria echipament bun la prețuri decente. Am găsit inclusiv schiuri de fond pentru ambele stiluri la “Steve” (vezi ma jos pozele). Cam 20 BGN (cca 10 EUR) pe zi este un echipament de top schi+clăpari.

Nu am avut rastel de schiuri/clăpari la apartament, nici în clădire, așa că am folosit serviciul de depozitare de la închirietoria Atlantis. 1 EUR pe zi a meritat. Măcar aveau rastel cu aer cald pentru clăpari. Mi-au preparat schiurile peste noapte, canturi, ceară, tot tacâmul. Foarte de treabă oamenii.

Iubitorii de schi fond au la dispoziție un traseu de 3-4 km care pleacă din Studenets spre Stoykite pe linie de nivel. Pe harta de pe site sunt afișate mai multe trasee de schi fond (cele cu galben), însă nu e amenajat decât segmentul de care vorbeam mai sus. De fapt, realitatea e că ratrakurile folosesc traseul ăsta să treacă de pe o pârtie pe alta. Nu folosesc gheare pentru a face traseu de clasic ci doar nivelează. Traseul este folosit și de cei care ies la plimbare. Este totuși un traseu ok pentru începători ca mine. Am ieșit în fiecare zi o oră după schiul alpin, înainte să se întunece. Doar eu și ratrakurile mai eram pe munte la ora aia. Deși mi-am luat schiurile de clasic cu mine, mi-am închiriat de skate să mai exersez. Deabia a treia zi am început să simt că devin mai eficient. Dacă sunteți la început cu schiul fond, citiți articolul meu despre schi fond pentru începători.

Site-ul pamporovo.me este așa cum trebuie, pe modelul austriecilor, cu informații live (starea instalațiilor și pârtiilor), webcam-uri, meteo etc.

La prețuri  Pamporovo este un pic sub Poiană, să zicem la 90%, dar cred că e din cauza că sunt mult mai multe oferte la toate serviciile: cazare, închirieri, restaurante. Skipass-urile sunt cam ca la noi, ceea ce e rușinos pentru noi fiindcă cerem tot atât pentru mai puțin.

Studenets văzut de la geamul unui apartament din Monastery 1. Pârtia coboară prin spatele clădirilor din față. În stânga sus se vede o mică parte:

Studenets

Intrarea pe pârtia 2, numită Peretele. Jos se vede Studenets:

Peretele

Telescaunul cu un loc și turnul de televiziune de pe vârf:

Telescaunul Malina-Studenetsturnul de televiziune

Schi fond de seară pe pârtia proaspăt bătută:

schi fond

Închirietoria “Steve” din Studenets, cu schiuri de fond. E cea pe care scrie “Ski school – Sport shop” cu albastru:

Steve

Pârtia 12, ușurică:

Pârtia 12

Pârtiile 3 și 4, negresele:

Pârtii negre în Pamporovo

Concluzia e că Pamporovo merită încercat, chiar dacă e cam ultima din tripleta de stațiuni de ski a Bulgariei, după Bansko și Borovets. Bulgarii ne dau clasă la turismul de iarnă. Cu ce naiba să concurăm cu ei? Poiana Brașov e singura care ar face față, dar doar dacă ar adăuga o instalație și câte 2 pârtii din când în când. Au trecut 7 ani de la ultima extindere din Poiană și nu dau nici un semn să facă ceva. Singura stațiune care evoluează este Straja, cu vreo 3 scaune adăugate în ultimii ani, dar Straja are mari probleme de capacitate a serviciilor de cazare.

Vacanță de schi în Cervinia-Valtournenche

Câteva gănduri din vacanța asta:

– Regiunea Matterhorn din Alpii Pennini a fost de mult timp pe radarul meu pentru sezonul de schi, dar Zermatt și Elveția mi s-au părut cam scumpe. Asta pănă am aflat de Cervinia din comuna Valtournenche în Italia, la sud de Matterhorn și cu pârtiile legate de cele din Zermatt.

– Fiind altitudini mari, sunt diferențe considerabile la prețurile de cazare și servicii între localități: Zermatt la 1600m rămâne cel mai scump (deh, Elveția), apoi în Italia urmează Cervinia la 2000m și cel mai convenabil rămâne în Valtournenche la 1500m. Aici am ales să locuim.

– Partea italiană este una francofonă, unde se păstrează un dialect ciudat franco-provensal numit Valdotain. Din cauza asta sunt foarte multe denumiri cu iz francez: Valtournenche (se pronunță Valturnanș), Plan Maison, Breuil (numele francez pentru Cervinia), Chamois (da, de la capra neagră), La Maison Du Coq Rouge, Foyer des Guides etc.

– E o regiune fabuloasă cu 5 zone de schi legate între ele (3 în Zermatt, una în Cervinia și una în Valtournenche), cu instalații care te urcă la peste 3000m și cu vârfuri de peste 4000m în jur, inclusiv semețul Matterhorn (Cervino în italiană). Pozele cele mai populare de pe net ale vârfului Matterhorn sunt făcute de pe valea Zermatt, de unde se vede o muchie a celebrei piramide patrulatere. Dinspre Italia se vede altfel, fiindcă piramida își arată o față, dar este la fel de maiestuoasă.

– Cei 2000km din București până în Valtournenche nu merită făcuți cu mașina. Avionul e de bază până la Milano cu low cost și apoi mașina închiriată pentru cei 200km rămași. Un bagaj de cală a fost suficient pentru clăpari și căști. Restul de boarfe le-am băgat în bagaje de cabină. Schiurile le-am închiriat acolo. Mergeți cu pașapoarte, chiar dacă se poate și cu buletinul, fiindcă poliția de frontieră are nevoie de mai mult timp să verifice buletinele și se face coadă. Cu pașapoartele puteți trece rapid pe la porțile cu autoservire.

– Am închiriat un Fiat 500L pe 8 zile cu 84EUR de la FireFly prin autoeurope.eu. FireFly este divizia low-cost a lui Hertz și am citit numai recenzii dezastruoase despre ei. M-am cam speriat, însă nu a fost cazul. Puteți veni și cu servicii de transfer din Milano la Valtournenche, însă cu mașină dedicată costă vreo 4-500 EUR, iar cu duba, la grămadă cu alții costă 75 EUR de persoană. Mașina închiriată este de departe cea mai bună variantă, mai ales dacă găsiți o ofertă bună. Se adună vreo 50 EUR cu taxele de autostradă din Milano până în Valtournenche și înapoi. Aproape un plin de motorină am consumat în total. Foloseam mașina cel puțin o dată pe zi pentru cumpărături, restaurante, plimbare, etc.

– Am stat la Residence Cervino 2 sau “la Paola” așa cum o știe lumea pe gazdă. Complexul ăsta de apartamente este la 3km de ulița principală din sat și la cca 250m mai sus în altitudine, departe de lume, pe pârtia nr. 1, numită și “Gran Piste di Valtournenche”. Asta fiindcă poți schia pe ea de la 3000m până jos în sat. Sunt 22 de apartamente listate prin airbnb. Sunt proprietățile unora, dar sunt închiriate în regim de pensiune, iar Paola administrează toată șandramaua, primește turiștii, îi îndrumă, face curat etc. Liniștea de aici e tulburată doar de lăncile de zăpadă și de ratrak-uri.

– Acoperișurile în regiunea asta sunt făcute din plăci din piatră, care oferă un aer rustic deosebit. Plăcile astea se încălzesc binișor la soare, iar seara se răcesc pocnind ușor, un fenomen pe care îl auzi mai ales dacă dormi la mansardă.

– Noi am fost în prima săptămână întreagă din ianuarie și nu înțelegeam de ce e așa puțină lume. De fapt “high season” la ei începe în februarie. Nu știu cum a fost în alți ani, dar noi am prins zăpadă schiabilă doar la peste 2000m. Pârtia aia care trecea prin fața pensiunii era ok, întreținută cu zăpadă artificială, dar în rest era totul maro, fără pic de zăpadă. Pe sus era totul ok, însă cu zăpada veche căzută de Crăciun. Culmea e că alături în Austria și Germania era cod roșu de ninsori de metri pe zi și la noi doar bătea vântul. Noroc că frontul ăla a adus un pic de ger și au putut băga zăpadă artificială din belșug. Eram foarte puțini pe pârtii. Se vedea că au capacitate de zeci de mii de turiști, iar noi eram câteva sute și aceia împrăștiați pe aiurea. În weekend s-a aglomerat un pic, în sensul că nu urcai în scaun imediat ci trebuia să aștepți un minut.

– Trecerea dintr-o zonă de schi în alta nu se poate face decât dacă e vreme bună și vântul se domolește un pic, fiindcă instalațiile de sus de pe creste, cele care fac legăturile astea posibile sunt la peste 3000m și nu funcționează pe vreme rea. Stați cu ochii pe site-ul cervinia.it pentru a vedea dacă sunt deschise legăturile dintre Valtournenche și Cervinia, respectiv cele dintre Cervinia și Zermatt. De obicei Paola este atentă la detaliile astea și vă spune de dimineața dacă e zi de mers în Zermatt sau nu.

– Din cauza incertitudinii legăturilor, nu merită să vă luați skipass pe toate zonele, mai ales când vremea e capricioasă sau bate vântul din cauza unui front atmosferic. Puteți cumpăra skipass pentru pârtiile din Valtournenche, sau cele din Cervinia, sau combinate Valtournenche-Cervinia. Asta înseamnă că ieșiți mai bine dacă vă luați skipass pe câte o zi pe o singură zonă dacă vremea e nasoală, fără legături deschise, iar când aveți perioade de vreme bună atunci luați skipass-uri combinate pe mai multe zile. Dacă vreți să schiați în Cervinia și nu sunt deschise legăturile, atunci urcați-vă în mașină și ajungeți în cca 30min.

– Skipass combinat care să includă și zona Zermatt merită luat doar pentru zilele când sunteți siguri că vreți să treceți în Elveția. Dacă aveți un skipass italian pe mai multe zile, veți putea cumpăra supliment pentru Zermatt în ziua respectivă din Cervinia sau din stația intermediară Plan Maison. Nu uitați să vă luați buletinul sau pașaportul pentru a trece granița peste creastă.

– În zilele cu vreme foarte nasoală puteți să vă retrageți în Chamois, cu 10km mai jos pe vale, o localitate foarte cochetă agățată la 2000m pe munte și cu pârtii cam de două ori cât sunt în Poiana Brașov, deservite de doar 3 scaune. Nu încercați să-i cereți lui Google Maps sau Waze să vă ducă pe șosea acolo, fiindcă satul este unul fără mașini și se ajunge acolo cu o telecabină care circulă din 30 în 30 de minute din Buisson.

– Restaurantele sunt minunate peste tot. Bineînțeles că veți plăti proporțional cu altitudinea. Din cauza asta, dacă vreți o cârciumă la 3000m, atunci pregătiți-vă pentru prețuri măricele. Cu 50 EUR abia cumperi niște ceaiuri și gustări pentru familie, pe când în vale la 1500m cu banii ăstia iei o cină consistentă la restaurant cu bumbăcel. Au trecut câteva zile ca să înțelegem că itailenii închid totul dupămasa și deschid seara după ora 6. Niște relaxați. Nu uitați să comandați chestiile locale. De exemplu Valdostana (friptura cu brânza topită deasupra) provine de aici din valea Aosta, apoi sunt niște paste făcute cu specific local. Chestii simple dar foarte gustoase.

– Schi fond se poate face și în Valtournenche și în Cervinia. Din păcate pârtia de schi fond din Valtournenche nu era practicabilă din lipsă de zăpadă. E păcat, fiindcă era foarte aproape de cazarea noastră. Pârtia de sus din Cervinia era ok, însă era pe bani și deschisă doar până la ora 4. Ar fi fost ok doar dacă locuiam în Cervinia. Sania nu e nici ea băgată în seamă. Păcat.

– Cam 25% am ieșit peste cheltuielile obișnuite cu Austria, deși am bugetat 40%. Cheltuielile zilnice au fost mult mai jos decât ne-am așteptat și am făcut economie și la skipass-uri. Avionul este o cheltuială consistentă, însă este mult, mult mai confortabil să ajungi în aceeași zi în care ai plecat, lejer, fără oboseala de a conduce sau de a sta degeaba în mașină căte 2 zile. Cred că de acum vom merge numai cu avionul, chiar și în Austria prin München.

Matterhorn văzut de pe creasta Cime Bianche pe unde se face legătura dintre zona Valtournenche și zona Cervinia:
Matterhorn de pe Cime Bianche

Gondola din Valtournenche și lipsa acută de zăpadă:
Gondola din Valtournenche

Partea inferioară a “Gran piste di Valtournenche”, o priveliște sumbră fără zăpada în peisaj:
Gran piste di Valtournenche

Residence Cervino 2 la cca 1750m chiar pe “Gran piste di Valtournenche”. Zăpada din parcare și de pe mașini era de la lancia de pe pârtie:
Residence Cervino 2

Residence Cervino 2 în vremurile bune (pozat de pe un tablou din hol):
Residence Cervino 2

Acoperișuri cu plăci de piatră:
Acoperișuri de piatră în Valtournenche

Cervinia cu vârful Matterhorn în nor:
Cervinia

Chamois:
Chamois

Pârtii în zona Valtournenche:
zona schiabilă Valtournenche

Matterhorn și zona schiabilă Cervinia văzute din pasul Theodul de la 3300m:
Matterhorn

Partea superioară a “Gran piste di Valtournenche”:
Gran piste di Valtournenche

Vacanță de schi în Stubai

Câteva gânduri din vacanța asta:

– Îi invidiez pe cei care locuiesc în vestul țării și pot ajunge într-o singură zi până în Austria, fără să se zombifice. Drumul până în Austria rămâne o problemă. Noi, plecând din București, avem noroc cu soacră-mea din Timișoara, care ne găzduiește și ne hrănește în cele două pitstop-uri la dus și la întors.

– Un overhead de 4 zile pe drum pentru o vacanță de o săptămână pare mult, însă merită cu vârf. Waze îți arată 10 ore la plecarea din Timișoara până în valea Stubai, dar mai adăugați măcar 2 ore pentru cele 3 stau-uri (blocajele de la intrarea în Germania, ieșirea din Germania și intersecția cu Zillertal), mai ales dacă mergeți sâmbăta.

– La blocaje, Waze s-ar putea să vă recomande să coborâți de pe autostradă și să o luați pe aiurea prin sate. Uneori e pitoresc și merită, dar alteori sunt încă câteva sute de alte mașini care vor merge tot pe acolo îndrumați de Waze și vă veți bloca mai rău decât pe autostradă. Am pățit ambele.

– Din Innsbruck veți merge vreo 10km spre sud pe autostrada Brenner, care e cu taxă suplimentară. 3 euro este taxa pentru bucata asta până în Schönberg.

– Valea Stubai e una foarte prieteneoasă pentru familii cu copii. Au cele mai favorabile gratuități și reduceri pentru cei mici, mai ales la skipass. Cam fiecare stațiune din Austria încearcă să își definească un atu. Așa cum Sölden e cu tineretul și petrecerile, Stubai e cu familiștii.

– Luați super skipass-ul care e cu vreo 10% mai scump decât cel pentru ghețar, dar e valabil pe toate instalațiile de pe vale. Sunt 2 locuri pe valea Stubai unde merită să mergeți la schi:

  • Schlick2000 (cu urcare din Fulpmes) este o zonă schiabilă cam de 2 ori cât Poiana Brașov, dar cu servicii ca lumea și cu pârtii de toate dificultățile. Instalațiile urcă până la 2300m. E ca și cum ai schia de pe creasta Făgărașului. Noi ne-am cazat în Fulpmes și am schiat 3 zile aici și 3 zile pe ghețar.
  • Stubaier Gletscher este zona schiabilă de pe ghețarii din fundul văii Stubai, sub niște vârfuri de 3300m. S-a dezvoltat frumos de când am fost ultima oară acum vreo 15 ani. Este perla văii și vă trebuie vreo 3 zile să “fumați” toate pârtiile pe îndelete. Sunt cam puține pârtii grele, însă puteți compensa cu lungimea. O coborâre de la 3200m până în parcare la 1600m nu e deloc joacă.

– Cazarea puteți să o alegeți oriunde pe vale, mai ales dacă vreți să schiați mai mult pe ghețar și veți merge oricum cu mașina sau autobuzul. Noi am ales totuși Fulpmes, aproape de gondola Schlick, dar ăsta e doar un detaliu.

– Mai sunt două zone mai puțin schiabile, în sensul că au câteva pârtii de schi anoste, dar au câteva minunate pentru sanie: Serles și Elfer. Asta din urmă este chiar în Neustift, satul/stațiunea principală de pe vale. Băi! Nu glumesc! Trebuie neapărat să mergeți la sanie! Urcați cu gondola și vă dați vreo 8km pe drumuri amenajate special pentru asta, cu margine de zăpadă, în așa fel încât dacă nu reușiți să luați curbele, atunci să nu vă lase să ieșiți în decor. M-am răsturnat de câteva ori dar a fost fenomenal. Tătătăt te umpli de zăpadă, dar prima reacție după coborâre vă garantez că va fi “mai vreau odată”.

– Schiul fond este la loc de cinste pe vale. Pista de schi fond urcă pe vale 20km din Fulpmes până în Falbeson și are câteva bucle locale în Medraz, Auten, Milders, Volderau, și o pistă de competiție în Falbeson. Se poate închiria echipament de schi fond, inclusiv pentru stilul skate. Am parcurs jumate din pista de pe vale cu schiuri de skate până în Milders și înapoi. Greu, foarte greu m-am acomodat cu stilul skate (liber). Mai am de lucru.

– Dacă sunteți la început cu schiul fond, închiriați echipament și mergeți pe una din buclele locale (sunt câteva cu nocturnă, cele de lângă Neustift: Auten și Milders), fiindcă pista care urcă pe vale este una roșie pe alocuri, cu pante deloc triviale. Mi-au cam tremurat picioarele, după o juma’ de tură pe vale, în total de vreo 20km. Ah, da! Începeți cu schiuri pentru stilul clasic. Pentru detalii citiți articolul meu despre schi fond pentru începători.

– Pe vreme rea uitați-vă pe webcam-uri, fiindcă sus pe ghețari s-ar putea să fie frumos, deasupra norilor. Dap, noi eram pe cale să rămânem la sanie într-una din zilele astea. Noroc cu webcam-urile, fiindcă sus la peste 2500m era superb.

– Alte chestii pe care nu trebuie să le ratați pe vale: bazinul din Telfes sau cel din Neustift, mâncarea tradițională tiroleză (neapărat gröstl și gulașul de cerb), serviciul de pâine proaspătă livrată dimineața la locul de cazare, patinoarul, călăria, parapanta.

Vedere de pe creastă spre una din instalațiile de la Schlick2000:Schlick2000

Vedere de la 3200m spre unul din ghețari (plafonul de nori era pe la 2500m):Stubaier Gletscher

Harta pistelor de schi fond:
Schi fond in Stubaital

Mândra la schi fond:Dorina la schi fond in Stubaital

Și subsemnatul:
Zoli la schi fond in Stubaital

La sanie pe pârtia Elfer:La sanie in Stubaital

Parapantiști aterizând în Fulpmes:Parapanta in Stubaital

Căbănuță tiroleză pe pârtia de sanie Elfer, cea care coboară direct spre Neustift:Cabanuta tiroleza

În viitor se vor unifica domeniile schiabile Schlick2000, Axamer Lizum și Muttereralm:IMG_20180207_091005

În concluzie, e de mers, mai ales dacă vreți cu familia, cu copii.

Have fun!

Campionatul mondial de winter triathlon de la Cheile Grădiștei

Na! Am terminat și primul meu wintertriathlon adevărat, adică din ăla cu schi fond (după alergare și MTB). Anul trecut n-am reușit să termin wintertriathlon-ul de la Cheile Grădiștei Fundata, fiindcă m-am dus ca fraierul cu hibrida cu gume înguste de ciclocros și a trebuit să abandonez. N-am avut nici o pretenție, decât să termin, fiindcă oricum sunt varză la schi fond. La fel și acum. Dacă anul trecut competiția a fost etapă în cupa europeană ETU, anul ăsta organizatorii au reușit să atragă mondialele de wintertriathlon ETU în aceeași locație, la Cheile Grădiștei Fundata, ceea ce a adus nu numai elita mondială în România, dar și o grămadă de amatori de aiurea. Realitatea e că la astfel de concursuri de amatori (age group) participă mai toți antrenorii și pasionații din staff-ul sportivilor de elită, ceea ce ridică foarte mult nivelul, fiindcă ăștia sunt de obicei foști sportivi de performanță. Bine na, mai sunt și din ăștia ca mine, care mai mult încurcă. Am fost 101 amatori din 15 țări, pe un traseu greu din toate punctele de vedere. După concursul elitelor, organizatorii și-au dat seama că nu are rost să chinuie și amatorii, și au redus numărul de ture pentru toate probele, de la 5 la 3. Anul trecut au făcut oarecum similar, doar că au modificat traseul de schi fond pentru a-i reduce dificultatea. Se pare că anul acesta prezența unui număr mare de amatori străini i-a determinat să păstreze același traseu dificil ca pentru elite, și au redus doar numărul de ture. Dar hai să le luăm pe rând:

Alergare 4,5km. Știam că cele 3 ture de alergare vor fi grele pentru un tip ca mine mai puțin obișnuit cu alergarea montană, și am luat-o încet, cu un tempo de 5:30min/km. Am redus la un mers susținut pe cățărări și am terminat relaxat, după 29 de minute cu un tempo mediu de 6:30min/km. De data asta am alergat cu încălțări de trail de la Salomon și m-am simțit foarte bine pe zăpadă. Deși bătută cu ratrakul, zăpada mai ceda din când în când sub alergătorii care călcau mai apăsat. Am văzut câteva căzături din cauza asta și am luat-o ușurel, am încercat să calc pe urmele altora ca să evit o accidentare. Coborârea de pe dealul din vestul traseului avea zăpada zăpăcită deja de către meseriașii din față, însă tot nu aveam curaj să îmi dau drumul în viteză. Lasă Zoli, că tu nu trebuie decât să termini, îmi spuneam. Pe lângă încălțările de trail, experiența în alergare montană ajută cu siguranță, mai ales că totul se petrece la 1300m altitudine. Am terminat pe locul 80 la proba asta.

run

Bicicletă 8km. Cu cât mai late ai gumele la bicicletă, cu atât mai bine este pe zăpada moale. Am văzut chiar câțiva cu gume foarte late, spre fat-bike. Eu m-am dus cu gume normale de MTB de 2,2”. Porțiunea cu probleme era pe secțiunea din sud-est, după zona de start, unde zăpada era mare și nebătută. Era frezată un pic cu un utilaj ca să îi reducă adâncimea, dar era moale rău. Aici dacă te dezechilibrai un pic și ajungeai pe lângă bicicletă, mai bine o împingeai. Cred că eram la ultima tură când m-am împotmolit (din nou) pe secțiunea asta, am vrut să cobor, însă am pus piciorul în afara traseului, pe zăpada virgină și m-am răsturnat cu totul, fiindcă piciorul mi s-a dus vreo juma’ de metru în zăpadă. Abia m-am ridicat. Mergeți în recunoaștere în zilele dinainte de concurs, fiindcă altfel devine foarte frustrant dacă nu știi la ce să te aștepți. Restul traseului era cu zăpada mai tăricică, unele locuri cu gheață, chiar și un pic de asfalt pe zona mai înaltă (bucla vestică orientată spre interior). Traseul nu are o elevație fabuloasă, însă urcările sunt aspre, iar zăpada nu iartă nici o greșeală. Coborârea pe latura sudică te îmbie la viteză, însă se termină cu o curbă strânsă unde e cam târziu să frânezi. Voluntarul din acea curbă cred că a văzut multe acolo în zilele de concurs. Sper că nu a trebuit să prindă pe nimeni. Am mers prudent pe traseul de bicicletă și am terminat proba în 38 de minute pe locul 85. Cei care m-au întrecut au făcut-o pe porțiunile de zăpadă moale.

bike

Schi fond 6km. Schiul fond a fost un chin pentru majoritatea concurenților români, dar câțiva am suferit în mod deosebit. Traseul a fost modificat un pic, în sensul că s-a renunțat la urcarea din zona nordică dinspre pârtia de schi alpin și s-a adăugat o urcare înspre pădure pe dealul din sud-vest. Am marcat modificările cu mov pe poza de mai jos. Un astfel de traseu este de obicei unul negru (dificil) prin țările cu tradiție în schi fond, care au trasee pentru amatori. În Austria pe valea Stubai am văzut ceva similar cu denumirea “elite loipe”. Până la urmă este o pistă de competiție pentru profesionișiti. Nu vreau să vă sperii, dar cei care vor să participe la anul, să se pregătească pentru suferință. Se acceptă schiuri și stilul clasic, dar traseul nu este prevăzut cu șanțuri pentru clasic, cu excepția finish-ului. Asta înseamnă că dacă mergeți cu schiuri de clasic, atunci nu veți putea avea eficiență ca și cu șanțuri. Da, eu m-am dus cu schiuri de clasic și fiindcă eram și obosit, am schiat foarte încet, aproape că mergeam. Am căzut în fiecare tură. Nu s-a întâmplat nimic grav, dar a fost stânjenitor. Coborârile mi-au pus dificultăți de fiecare dată, mai ales cea dinspre pădure, de pe dealul din sud-vest, unde e o ruptură de pantă de vreo 45%. Noroc că jos se continuă cu o șicană lejeră, dar chiar și așa mi-a fost greu să mențin controlul pe acolo. E clar, va trebui să învăț stilul skate (liber) și să merg cu schiuri de skate. Nu e ok să încerci stilul skate cu schiurile de clasic, fiindcă sunt prea lungi pentru asta, iar dacă nu ai încălțări de skate, atunci nici nu ai suficient control pe ele. Da, încălțările de skate sunt mult mai strânse și mai rigide. Am văzut un singur concurent cu schiuri de clasic, dar ăla zburda chiar și la deal. Cred că avea schiuri cu ceară de aderență și o condiție fizică mult mai bună. Eu cu schiurile waxless cu solzi nu reușeam să urc dealurile decât în V. Dacă sunteți bâtă la schi fond și nu știți despre ce vorbesc, atunci mergeți și citiți articolul meu despre schi fond pentru începători. Am terminat proba asta în 44 de minute, penultimul. Trebuie neapărat să exersați stilul skate măcar câteva zile înainte de concurs și apoi să faceți recunoașterea traseului la fața locului. De la concurs și până la data la care scriu acest articol am fost în vacanță în Austria unde am închiriat schiuri de skate și am exersat câteva ore și câteva zeci de kilometri. Credeți-mă că acum aș fi mult mai bine pregătit, deși nu mă simt nici acum confortabil cu stilul ăsta. Păcat de iarna asta de rahat și lipsa de zăpadă, fiindcă așa nu te poți antrena decât la munte pe pistele de competiție sau în străinătate.

ski

Cu timpul total de 1h54min23s am ajuns pe locul 90 din cei 101 concurenți, dar mândru că am reușit să termin. Pentru la anul voi merge cu siguranță cu schiuri de skate și mă voi antrena în prealabil, nu neapărat ca să mă bat pentru vreo medalie, dar măcar să mă simt bine și să nu mai cad aiurea.

Alergare 4,5km Tranziție Bicicletă 8km Tranziție Schi fond 6km Total
29min 1min 38min 3min 44min 1h54min

Recomand cu căldură acest concurs minunat și vă îndemn să participați și voi de la anul. Probabil nu va mai conta pentru mondiale, dar cu siguranță vor fi naționalele de wintertriathlon. Haideți să îi încurcăm, iar dacă nu știți schi fond, atunci citiți articolul meu de anul trecut pentru începători și la treabă!

Zoli alergareZoli bicicletăZoli schi fondZoli finish

Pozele sunt de la organizatori și de la Radu Cristi.

Triatlonul Transfier, cel mai greu, cel mai frumos

Transfier-ul este cel mai frumos triatlon din România, organizat de No Stress pe Transfăgărășanul închis traficului rutier între Vidraru și Bâlea Lac. Ediția de anul ăsta a fost sâmbăta trecută. Este și cel mai greu, pentru cei care aleg distanța de Half Ironman (1,9km înot, 90km bicicletă și 21km alergare) cu traseul de bicicletă până sus la Bâlea Lac și înapoi. Eu am ales distanța olimpică și m-am simțit foarte bine.

Înot 1500m. Apa lacului Vidraru avea conform organizatorilor cca 16 grade și neoprenul a fost obligatoriu. N-am avut nici o surpriză la înot. Știam că voi ieși din apă cu codași cu ritmul meu de 3min/100m. Așa a și fost. 45 de minute confuze, fiindcă balizele de la capăt nu se vedeau, fiind departe, iar balizele intermediare erau mici și de aceeași culoare cu căștile concurenților. Nu m-am stresat și am înotat în ritmul meu, cu multe opriri pentru reglat direcția. Am ieșit din apă al 106-lea din 118 finisheri la olimpic. Poteca de urcare până la tranziția organizată în dreptul hotelului Valea cu Pești s-a transformat în derdeluș de noroi din cauza concurenților dinaintea mea. Am luat-o încet. Îmi lăsasem o pereche de sneakers la mal, pentru a trece mai ușor peste partea pietroasă, dar nu au folosit cine știe ce. Se putea și desculț. 8 minute a durat până am ajuns sus, m-am dezbrăcat de neopren și m-am urcat pe bicicletă.

Bicicletă 40km. Traseul pornea de la Valea cu Pești, pe lângă lac, până la coada lacului și înapoi. Un traseu nu foarte greu, dar cu suișuri și coborâșuri repetate, cu o elevație totală de cca 400m. Am mers cu o bicicletă închiriată de la Zebra Bike, cei care lucrează în colaborare cu Aventuria. Am vrut să văd cum mă simt pe o cursieră și experiența a fost interesantă. Dacă e să îmi cumpăr o cursieră, acum cam știu ce vreau. Am vrut să văd dacă să iau cu cadru L sau XL, fiindcă sunt cam între ele, și m-am lămurit: L este suficient de mare. Frânele clasice de cursieră dau aceeași senzație de nesiguranță pe care o simt și pe hibrida mea. Probabil îmi voi lua cu frână pe disc. Rapoartele foilor și pinioanelor de pe Scott-ul ăsta entry-level (Speedster 60) de la Zebra nu sunt foarte generoase pentru cățărare (34-50 cu 11-28), cel puțin așa le-am simțit eu. Trebuie să consumi putere binișor să ataci pantele mai dure. Probabil voi căuta ceva cu rapoarte mai de cățărare. Nici cu schimbătoarele nu m-am împăcat prea bine, mai ales cu cel de la foi trebuia să insist mult prea mult ca să urce lanțul pe foaia mare. Probabil va trebui să iau ceva mai scump ca să aibe schimbătoare mai prietenoase. Una peste alta a fost mult mai bine decât cu hibrida mea. Am terminat în 1h27min cu o medie de 27,5km/h, pe locul 75 la proba asta. Binișor pentru traseul ăla.

Alergare 9km. Am plecat lejer după 3 minute din tranziție, cu intenția să termin cursa fără suferință. După experiența de la Măneciu, am presărat și niște alergări în pregătirea pentru Transfier. Nu mult, doar două pe săptămână: o zi de intervale 6x1km și una cu tempo de 10km. Am simțit imediat că sunt mai ok cu suflul și nici nu a trebuit să mă opresc pe urcări. M-am oprit doar la punctele de hidratare. M-am temut un pic de finish-ul acela pe scările care duc la statuie, dar picioarele s-au dus singure pe cele cca 200 de trepte. Am terminat după 52min cu un ritm mediu un pic sub 6min/km, pe locul 80 la proba asta

Cu timpul oficial de 3h15min38s am terminat pe locul 86 din 118 la open pe distanța olimpică și pe locul 29 la categoria mea de vârstă.

Înot 1500m Tranziție Bicicletă 40km Tranziție Alergare 9km Total
45min 8min 1h27min 3min 52min 3h15min

Transfier-ul este un triatlon minunat. L-am terminat așa cum am vrut, fără suferință, și a doua zi ne-am dus de nebuni la o tură de “relaxare” până la Bâlea Lac și înapoi. A fost prima mea tură de peste 100km și am ales să o fac pe cel mai greu traseu din România. Urcarea e obositoare, dar digerabilă, însă coborârea în zona alpină, cea cu serpentinele, a fost terifiantă. La mine e chestie psihică după căzătura aia nasoală. Nu pot să-mi dau drumul și pace. Tătătăt m-am căcat pe mine până am ajuns la cabana Capra, unde am mâncat o ciorbă pe fugă. Apoi a fost ok, fiindcă de acolo mai e un pic de abrupt și apoi se domolește.

Toți cei cu care am urcat în tura asta făcuseră triatlonul olimpic cu o zi înainte, și fiecare dintre noi dorea să vadă cum e urcarea până sus și cum ar fi să participăm la anul la distanța lungă de Half Ironman. Ei bine, sus la Bâlea stăteam cu toții zgribuliți de frig pe o băncuță mâncând covrigi, și am fost cu toții de acord că nu e de noi half-ul la Transfier. Poate întâi unul pe plat și apoi mai vedem.

Zoli pe TransfăgărășanTura de "relaxare" de după Transfier

Zoli finish Transfier

Triatlonul Fără Asfalt de la Măneciu

E prima oară când particip la un eveniment organizat de Fără Asfalt și a meritat. Cu vârf! Ei au două triatloane, unul la mare la 2 Mai și unul la munte la Măneciu. De fapt se înoată în lacul de acumulare Măneciu, însă evenimentul este pe dealul de deasupra satului Slon, din comuna Cerașu. Plaiul de pe coama dealului este la cca 800m altitudine. Acolo se poate campa în condiții foarte bune. Da, cu toalete ecologice, dușuri, grătar, bere și petrecere. Aproape că nu trebuie să vă duceți nimic de mâncare. Bine na, ceva de micul dejun e ok. Cred că asta e partea cea mai frumoasă, fiindcă stând acolo peste noapte, te mai întâlnești cu prieteni vechi și se mai leagă unele prietenii noi. Totul e deosebit aici. După cursă, în loc de paste se dau sarmale făcute de femeile din sat, adunate ca la nuntă. Iar hidratarea cu berea Zăganu este fenomenală. După ce s-au terminat astea moca, am trecut la cefe, ciuperci, mici, Ciuc și gogoși. E greu la triatloanele astea…

Au fost 155 de finisheri la individual și 37 ștafete la acest triatlon minunat. Concursul a fost sold-out de câteva săptămâni. Sau mai bine zis cu înscrierile închise, fiindcă a fost fără taxă. La cât de populari au devenit, cred că la anul va trebui să ne înscriem foarte devreme ca să prindem locuri.

Înot 1000m. După bălțile mizerabile de la Mogoșoaia, Buftea sau IOR, lacul Măneciu a fost o plăcere. Aproape că îți vine să bei din apa aia. Am ales să înot cu neopren, deși temperatura apei era plăcută, de cca 22 grade. Plusul de flotabilitate dat de neopren, mai ales la picioare, mă ajută destul de mult. Am ieșit după 29 de minute, al 118-lea. M-am mirat că au fost atât de mulți după mine. 6 minute a durat tranziția. Mda, am pierdut câteva minute bune cu dezbrăcatul neoprenului: dă jos ceasul să nu rupi neoprenul, dă jos cipul, dezbracă neoprenul, pune ceasul, pune cipul, împachetează neoprenul, casca și ochelarii în punga pe care o vor aduce organizatorii sus pe Plai. Am văzut acum că cipul se poate pune pe picior sub neopren, ca să se poți trage cracul neoprenului fără să-l rupi în cip. Trebuie să încerc data viitoare.

Bicicletă 21km. Mi-am cumpărat MTB, fiindcă hibrida nu mai e bună pentru un astfel de traseu. Chiar dacă nu foarte tehnic, traseul în totalitate pe drum forestier nu este unul ușor. Are totuși 560m diferență de nivel pozitivă. A trebuit să mă dau jos de vreo trei ori pe urcările mai abrupte și mai accidentate. Dacă pe urcări m-am simțit bine, depășind câțiva concurenți, la coborâri nu am încă curaj să îmi dau drumul. Făceam otită când treceau pe lângă mine cei pe care îi depășisem la urcare. Asta e, va trebui să prind curaj și să mai exersez coborârile. Am terminat în 1h24min al 89-lea la proba asta.

Alergare 7km. După un minut în tranziție, m-am avântat spre traseul de alergare, dar m-am tăiat repede la prima urcare. Da, urmau 210m diferență de nivel de urcat și n-am mai putut. Am luat-o la pas. Și am mers și am mers, dar nu se mai termina dealul ăla. Alergam doar pe unde era mai ușor. Degeaba! Alergarea e sfântă și dacă nu te antrenezi, atunci așa pățești. Câțiva kilometri pe plat îi mai păcălești și neantrenat, dar la deal e nașpa dacă nu ai suflu. 35 de minute a durat până am urcat dealul, am stat două să beau jumătate de litru de apă și apoi m-am avântat din nou la coborâre. Speram să mai recuperez, dar nu e atât de simplă coborârea pe macadam. M-am abținut să îmi dau drumul cu adevărat, de frică să nu mă accidentez. Mi-au trebuit 23 de minute să cobor, ceea ce este foarte lent, la orice standarde. Deh, mai trebuie să exersez alergarea montană. 1 oră rușinoasă mi-a trebuit să parcurg traseul de alergare, al 122-lea la proba asta.

Cu timpul oficial de 3h00min15s am venit pe locul 105 din 155 de finisheri și pe locul 13 la categoria mea de vârstă.

Înot 1000m Tranziție Bicicletă 21km Tranziție Alergare 7km Total
29min 6min 1h24min 1min 1h00min 3h00min

Zoli la înot - triatlon fără asfalt la munteZoli la bicicletă - triatlon fără asfalt la munteZoli la alergat - triatlon fără asfalt la munte

Foto de Andrei Drăgușanu și Fisheye.

Locul cinci la campionatele naționale de triatlon de la București

La două locuri am fost de medalia de bronz de la categoria mea de vârstă la Titans Triathlon 2017 din parcul IOR din weekend-ul trecut. Nu s-a întâmplat nici un miracol, nu am devenit eu vreun super triatlonist peste noapte, doar că au fost puțini concurenți la categoria mea, în total 9 din cca o sută de amatori. Poate că ăsta este singurul minus al organizatorilor, că nu au reușit să atragă mai mulți amatori, dar tot respectul pentru rest. Cele trei zile de aquathlon și triatlon pentru copii, cadeți, juniori, amatori și elite au însemnat practic 3-4 competiții în fiecare zi. Jos pălăria!

Este un concurs unde mă voi întoarce cu plăcere. Unii spun că este primul triatlon din București, dar hai să fim serioși, Mogoșoaia, Buftea și Izvorani sunt practic suburbiile Bucureștiului.

Înot 750m. Lacul IOR este unul mizerabil, din categoria Mogoșoaia, poate chiar cu o clasă mai jos, dar se poate înota binișor dacă reușești să ignori bălăriile și gustul nu tocmai demn pentru o apă. Am ieșit după 26 de minute, cu codașii, din nou. Fiindcă erau mai puțini începători ca la alte competiții, după mine mai erau doar vreo 5. Am încetat de mult să îmi mai fie rușine pentru faptul că ies printre ultimii din apă. După două minute și jumătate am trecut de tranziție. Cutiile de plastic au dat un aer de profesionalism. Te simțeai ca la marile concursuri, doar că aici zona de tranziție a fost foarte strâmtă. Pe mine nu m-a deranjat, fiindcă mai toți erau deja plecați pe biciclete când am ajuns, dar dacă la anul vin vreo 3-400 de amatori, atunci vor fi mari probleme de spațiu.

Bicicletă 20km. Bulevardele Rebreanu și Grigorescu au avut asfaltul impecabil și cursierele au zburdat pe ele. Eu am fost tot cu hibrida mea și n-am mai reușit să mă țin de nimeni, deși într-una din ture am decis să trag mai tare, dar atunci m-am trezit că duceam eu trena cuiva. N-am putut mai mult de o tură și nici să mă țin n-am putut după ei. Chiar și așa am reușit să întrec multă lume, terminând proba de bicicletă după 44 de minute cu o medie orară de 30km/h (erau de fapt vreo 22km reali), cu al 59-lea timp dintre finisheri. Fiindcă traseul era de vreo 2,5km, el trebuia parcurs de 8 ori. Ei bine, au fost vreo 5 concurenți care nu au numărat bine și au fost descalificați. Și eu m-am panicat un pic, fiindcă mă bazam pe GPS dar am apăsat aiurea pe butoane în tranziție și ceasul era în bălării. Mi-a fost teamă că va trebui să număr și eu turele, dar am reușit să repornesc GPS-ul după cca un km și să-mi intru în ritm. 3 minute a durat tranziția spre alergare. Schimbatul încălțărilor nu este o specialitate pentru mine.

Alergare 5km. Trei ture de lac, la sud de Rebreanu, au fost superbe, la umbră, sub privirile trecătorilor și încurajările voluntarilor. Cu un tempo lejer de cca 5:45/km am scos 29 de minute, depășind câțiva concurenți, dar fiind depășit la rândul meu cam de tot atâția. În ultima tură am putut chiar să accelerez un pic. M-am simțit bine.

Cu 1h43min50s am venit pe locul 69 din 92 de finisheri și deja sunt cu gândul la triatlonul de cross de la Măneciu din weekend-ul viitor.

 

Înot 750m Tranziție Bicicletă 20 km Tranziție Alergare 5km Total
26min 2min 44min 3min 29min 1h44min

 

Zoli la bicicletă Titans TriathlonZoli la alergare Titans TriathlonZoli la finish Titans Triathlon