Triatlonul Transfier, cel mai greu, cel mai frumos

Transfier-ul este cel mai frumos triatlon din România, organizat de No Stress pe Transfăgărășanul închis traficului rutier între Vidraru și Bâlea Lac. Ediția de anul ăsta a fost sâmbăta trecută. Este și cel mai greu, pentru cei care aleg distanța de Half Ironman (1,9km înot, 90km bicicletă și 21km alergare) cu traseul de bicicletă până sus la Bâlea Lac și înapoi. Eu am ales distanța olimpică și m-am simțit foarte bine.

Înot 1500m. Apa lacului Vidraru avea conform organizatorilor cca 16 grade și neoprenul a fost obligatoriu. N-am avut nici o surpriză la înot. Știam că voi ieși din apă cu codași cu ritmul meu de 3min/100m. Așa a și fost. 45 de minute confuze, fiindcă balizele de la capăt nu se vedeau, fiind departe, iar balizele intermediare erau mici și de aceeași culoare cu căștile concurenților. Nu m-am stresat și am înotat în ritmul meu, cu multe opriri pentru reglat direcția. Am ieșit din apă al 106-lea din 118 finisheri la olimpic. Poteca de urcare până la tranziția organizată în dreptul hotelului Valea cu Pești s-a transformat în derdeluș de noroi din cauza concurenților dinaintea mea. Am luat-o încet. Îmi lăsasem o pereche de sneakers la mal, pentru a trece mai ușor peste partea pietroasă, dar nu au folosit cine știe ce. Se putea și desculț. 8 minute a durat până am ajuns sus, m-am dezbrăcat de neopren și m-am urcat pe bicicletă.

Bicicletă 40km. Traseul pornea de la Valea cu Pești, pe lângă lac, până la coada lacului și înapoi. Un traseu nu foarte greu, dar cu suișuri și coborâșuri repetate, cu o elevație totală de cca 400m. Am mers cu o bicicletă închiriată de la Zebra Bike, cei care lucrează în colaborare cu Aventuria. Am vrut să văd cum mă simt pe o cursieră și experiența a fost interesantă. Dacă e să îmi cumpăr o cursieră, acum cam știu ce vreau. Am vrut să văd dacă să iau cu cadru L sau XL, fiindcă sunt cam între ele, și m-am lămurit: L este suficient de mare. Frânele clasice de cursieră dau aceeași senzație de nesiguranță pe care o simt și pe hibrida mea. Probabil îmi voi lua cu frână pe disc. Rapoartele foilor și pinioanelor de pe Scott-ul ăsta entry-level (Speedster 60) de la Zebra nu sunt foarte generoase pentru cățărare (34-50 cu 11-28), cel puțin așa le-am simțit eu. Trebuie să consumi putere binișor să ataci pantele mai dure. Probabil voi căuta ceva cu rapoarte mai de cățărare. Nici cu schimbătoarele nu m-am împăcat prea bine, mai ales cu cel de la foi trebuia să insist mult prea mult ca să urce lanțul pe foaia mare. Probabil va trebui să iau ceva mai scump ca să aibe schimbătoare mai prietenoase. Una peste alta a fost mult mai bine decât cu hibrida mea. Am terminat în 1h27min cu o medie de 27,5km/h, pe locul 75 la proba asta. Binișor pentru traseul ăla.

Alergare 9km. Am plecat lejer după 3 minute din tranziție, cu intenția să termin cursa fără suferință. După experiența de la Măneciu, am presărat și niște alergări în pregătirea pentru Transfier. Nu mult, doar două pe săptămână: o zi de intervale 6x1km și una cu tempo de 10km. Am simțit imediat că sunt mai ok cu suflul și nici nu a trebuit să mă opresc pe urcări. M-am oprit doar la punctele de hidratare. M-am temut un pic de finish-ul acela pe scările care duc la statuie, dar picioarele s-au dus singure pe cele cca 200 de trepte. Am terminat după 52min cu un ritm mediu un pic sub 6min/km, pe locul 80 la proba asta

Cu timpul oficial de 3h15min38s am terminat pe locul 86 din 118 la open pe distanța olimpică și pe locul 29 la categoria mea de vârstă.

Înot 1500m Tranziție Bicicletă 40km Tranziție Alergare 9km Total
45min 8min 1h27min 3min 52min 3h15min

Transfier-ul este un triatlon minunat. L-am terminat așa cum am vrut, fără suferință, și a doua zi ne-am dus de nebuni la o tură de “relaxare” până la Bâlea Lac și înapoi. A fost prima mea tură de peste 100km și am ales să o fac pe cel mai greu traseu din România. Urcarea e obositoare, dar digerabilă, însă coborârea în zona alpină, cea cu serpentinele, a fost terifiantă. La mine e chestie psihică după căzătura aia nasoală. Nu pot să-mi dau drumul și pace. Tătătăt m-am căcat pe mine până am ajuns la cabana Capra, unde am mâncat o ciorbă pe fugă. Apoi a fost ok, fiindcă de acolo mai e un pic de abrupt și apoi se domolește.

Toți cei cu care am urcat în tura asta făcuseră triatlonul olimpic cu o zi înainte, și fiecare dintre noi dorea să vadă cum e urcarea până sus și cum ar fi să participăm la anul la distanța lungă de Half Ironman. Ei bine, sus la Bâlea stăteam cu toții zgribuliți de frig pe o băncuță mâncând covrigi, și am fost cu toții de acord că nu e de noi half-ul la Transfier. Poate întâi unul pe plat și apoi mai vedem.

Zoli pe TransfăgărășanTura de "relaxare" de după Transfier

Zoli finish Transfier

Triatlonul Fără Asfalt de la Măneciu

E prima oară când particip la un eveniment organizat de Fără Asfalt și a meritat. Cu vârf! Ei au două triatloane, unul la mare la 2 Mai și unul la munte la Măneciu. De fapt se înoată în lacul de acumulare Măneciu, însă evenimentul este pe dealul de deasupra satului Slon, din comuna Cerașu. Plaiul de pe coama dealului este la cca 800m altitudine. Acolo se poate campa în condiții foarte bune. Da, cu toalete ecologice, dușuri, grătar, bere și petrecere. Aproape că nu trebuie să vă duceți nimic de mâncare. Bine na, ceva de micul dejun e ok. Cred că asta e partea cea mai frumoasă, fiindcă stând acolo peste noapte, te mai întâlnești cu prieteni vechi și se mai leagă unele prietenii noi. Totul e deosebit aici. După cursă, în loc de paste se dau sarmale făcute de femeile din sat, adunate ca la nuntă. Iar hidratarea cu berea Zăganu este fenomenală. După ce s-au terminat astea moca, am trecut la cefe, ciuperci, mici, Ciuc și gogoși. E greu la triatloanele astea…

Au fost 155 de finisheri la individual și 37 ștafete la acest triatlon minunat. Concursul a fost sold-out de câteva săptămâni. Sau mai bine zis cu înscrierile închise, fiindcă a fost fără taxă. La cât de populari au devenit, cred că la anul va trebui să ne înscriem foarte devreme ca să prindem locuri.

Înot 1000m. După bălțile mizerabile de la Mogoșoaia, Buftea sau IOR, lacul Măneciu a fost o plăcere. Aproape că îți vine să bei din apa aia. Am ales să înot cu neopren, deși temperatura apei era plăcută, de cca 22 grade. Plusul de flotabilitate dat de neopren, mai ales la picioare, mă ajută destul de mult. Am ieșit după 29 de minute, al 118-lea. M-am mirat că au fost atât de mulți după mine. 6 minute a durat tranziția. Mda, am pierdut câteva minute bune cu dezbrăcatul neoprenului: dă jos ceasul să nu rupi neoprenul, dă jos cipul, dezbracă neoprenul, pune ceasul, pune cipul, împachetează neoprenul, casca și ochelarii în punga pe care o vor aduce organizatorii sus pe Plai. Am văzut acum că cipul se poate pune pe picior sub neopren, ca să se poți trage cracul neoprenului fără să-l rupi în cip. Trebuie să încerc data viitoare.

Bicicletă 21km. Mi-am cumpărat MTB, fiindcă hibrida nu mai e bună pentru un astfel de traseu. Chiar dacă nu foarte tehnic, traseul în totalitate pe drum forestier nu este unul ușor. Are totuși 560m diferență de nivel pozitivă. A trebuit să mă dau jos de vreo trei ori pe urcările mai abrupte și mai accidentate. Dacă pe urcări m-am simțit bine, depășind câțiva concurenți, la coborâri nu am încă curaj să îmi dau drumul. Făceam otită când treceau pe lângă mine cei pe care îi depășisem la urcare. Asta e, va trebui să prind curaj și să mai exersez coborârile. Am terminat în 1h24min al 89-lea la proba asta.

Alergare 7km. După un minut în tranziție, m-am avântat spre traseul de alergare, dar m-am tăiat repede la prima urcare. Da, urmau 210m diferență de nivel de urcat și n-am mai putut. Am luat-o la pas. Și am mers și am mers, dar nu se mai termina dealul ăla. Alergam doar pe unde era mai ușor. Degeaba! Alergarea e sfântă și dacă nu te antrenezi, atunci așa pățești. Câțiva kilometri pe plat îi mai păcălești și neantrenat, dar la deal e nașpa dacă nu ai suflu. 35 de minute a durat până am urcat dealul, am stat două să beau jumătate de litru de apă și apoi m-am avântat din nou la coborâre. Speram să mai recuperez, dar nu e atât de simplă coborârea pe macadam. M-am abținut să îmi dau drumul cu adevărat, de frică să nu mă accidentez. Mi-au trebuit 23 de minute să cobor, ceea ce este foarte lent, la orice standarde. Deh, mai trebuie să exersez alergarea montană. 1 oră rușinoasă mi-a trebuit să parcurg traseul de alergare, al 122-lea la proba asta.

Cu timpul oficial de 3h00min15s am venit pe locul 105 din 155 de finisheri și pe locul 13 la categoria mea de vârstă.

Înot 1000m Tranziție Bicicletă 21km Tranziție Alergare 7km Total
29min 6min 1h24min 1min 1h00min 3h00min

Zoli la înot - triatlon fără asfalt la munteZoli la bicicletă - triatlon fără asfalt la munteZoli la alergat - triatlon fără asfalt la munte

Foto de Andrei Drăgușanu și Fisheye.

Locul cinci la campionatele naționale de triatlon de la București

La două locuri am fost de medalia de bronz de la categoria mea de vârstă la Titans Triathlon 2017 din parcul IOR din weekend-ul trecut. Nu s-a întâmplat nici un miracol, nu am devenit eu vreun super triatlonist peste noapte, doar că au fost puțini concurenți la categoria mea, în total 9 din cca o sută de amatori. Poate că ăsta este singurul minus al organizatorilor, că nu au reușit să atragă mai mulți amatori, dar tot respectul pentru rest. Cele trei zile de aquathlon și triatlon pentru copii, cadeți, juniori, amatori și elite au însemnat practic 3-4 competiții în fiecare zi. Jos pălăria!

Este un concurs unde mă voi întoarce cu plăcere. Unii spun că este primul triatlon din București, dar hai să fim serioși, Mogoșoaia, Buftea și Izvorani sunt practic suburbiile Bucureștiului.

Înot 750m. Lacul IOR este unul mizerabil, din categoria Mogoșoaia, poate chiar cu o clasă mai jos, dar se poate înota binișor dacă reușești să ignori bălăriile și gustul nu tocmai demn pentru o apă. Am ieșit după 26 de minute, cu codașii, din nou. Fiindcă erau mai puțini începători ca la alte competiții, după mine mai erau doar vreo 5. Am încetat de mult să îmi mai fie rușine pentru faptul că ies printre ultimii din apă. După două minute și jumătate am trecut de tranziție. Cutiile de plastic au dat un aer de profesionalism. Te simțeai ca la marile concursuri, doar că aici zona de tranziție a fost foarte strâmtă. Pe mine nu m-a deranjat, fiindcă mai toți erau deja plecați pe biciclete când am ajuns, dar dacă la anul vin vreo 3-400 de amatori, atunci vor fi mari probleme de spațiu.

Bicicletă 20km. Bulevardele Rebreanu și Grigorescu au avut asfaltul impecabil și cursierele au zburdat pe ele. Eu am fost tot cu hibrida mea și n-am mai reușit să mă țin de nimeni, deși într-una din ture am decis să trag mai tare, dar atunci m-am trezit că duceam eu trena cuiva. N-am putut mai mult de o tură și nici să mă țin n-am putut după ei. Chiar și așa am reușit să întrec multă lume, terminând proba de bicicletă după 44 de minute cu o medie orară de 30km/h (erau de fapt vreo 22km reali), cu al 59-lea timp dintre finisheri. Fiindcă traseul era de vreo 2,5km, el trebuia parcurs de 8 ori. Ei bine, au fost vreo 5 concurenți care nu au numărat bine și au fost descalificați. Și eu m-am panicat un pic, fiindcă mă bazam pe GPS dar am apăsat aiurea pe butoane în tranziție și ceasul era în bălării. Mi-a fost teamă că va trebui să număr și eu turele, dar am reușit să repornesc GPS-ul după cca un km și să-mi intru în ritm. 3 minute a durat tranziția spre alergare. Schimbatul încălțărilor nu este o specialitate pentru mine.

Alergare 5km. Trei ture de lac, la sud de Rebreanu, au fost superbe, la umbră, sub privirile trecătorilor și încurajările voluntarilor. Cu un tempo lejer de cca 5:45/km am scos 29 de minute, depășind câțiva concurenți, dar fiind depășit la rândul meu cam de tot atâția. În ultima tură am putut chiar să accelerez un pic. M-am simțit bine.

Cu 1h43min50s am venit pe locul 69 din 92 de finisheri și deja sunt cu gândul la triatlonul de cross de la Măneciu din weekend-ul viitor.

 

Înot 750m Tranziție Bicicletă 20 km Tranziție Alergare 5km Total
26min 2min 44min 3min 29min 1h44min

 

Zoli la bicicletă Titans TriathlonZoli la alergare Titans TriathlonZoli la finish Titans Triathlon

Triatlonul de la Buftea

Organizare foarte bună la triatlonul de la Buftea din acest weekend. Au descurajat foarte clar orice abatere de la regulament, în contextul în care la Ocean Lava s-au încins spiritele. Nu știu cât de curat a fost concursul, însă eu nu am văzut nici o abatere. În rest au fost voluntari inimoși, pepeni, banane, gheață, masaj și voie bună. Deși traseul de bicicletă nu are asfaltul tocmai potrivit pentru viteză, alergarea în schimb a fost prin superbul parc Știrbey.

Nu am avut nici o pretenție de la concursul ăsta. M-am dus doar să particip. La proba scurtă. Știam că la înot voi fi varză, fiindcă am făcut o pauză lungă cu antrenamentele la bazin, din cauza unei alergii pe care mi-am confirmat-o foarte târziu, după luni de zile de muci tratați aiurea ca fiind răceală. Da, nu știu încă la ce substanță reacționez, dar se pare că la clor. Va trebui să trec pe la un alergolog ca să-mi facă niște teste.

Înot 600m. Lacul Buftea este mai curățel decât Mogoșoaia, dar tot o baltă mizerabilă e. Bine că nu e plină de plante ca dincolo. Probabil e mai adâncă un pic. Am ieșit după 19 minute din apă, cu codașii. Doar vreo 10-15 mai erau în urma mea. N-am reușit să leg nici măcar 100m înot liber continuu. Sper că la noul bazin, care susține că nu folosește clor pentru dezinfecție, să pot să reiau antrenamentele. Dacă înainte de operație reușisem să mă apropii de un ritm de 2min/100m, acum cu umărul ăsta belit, sunt undeva pe la 3min/100m. Trebuie să mă pun din nou la treabă! Tranziția spre bicicletă a durat 3 minute.

Bicicletă 19km. Ne-au dat voie să mergem la plasă, dar au interzis aerobarele. Da, cele două se cam exclud, fiindcă dacă mergi în pluton, n-ai ce căuta pe aerobare. Este prea periculos. Degeaba s-a supărat Alex Ciocan undeva pe FB, dar el ar trebui să știe cel mai bine cât de periculos e să stai pe aerobare pe un drum cu mulți bicicliști pe ambele sensuri, chiar dacă ești meseriaș. Am mers tot cu hibrida mea, cu gumele de ciclocros umflate la maxim, încercând să scot o medie de 30km/h. Nu eram chiar cel mai ciudat cu hibrida printre cursiere, fiindcă erau alții cu MTB-uri. Până la urmă am reușit să scot 30km/h stând la plasă cât am putut. Dacă plutonul mergea cu 35km/h sau mai tare, nu reușeam să mă țin de ei prea mult, deși am încercat în prima tură vreo 2km. Am renunțat ca să mă menajez, și mă tot lipeam de alții care mergeau cu un pic peste 30km/h. Mi-am pus SPD-uri, dar încă trebuie să mă antrenez ca să devin eficient cu ele. 37 de minute a durat, cu 3 minute în tranziție spre alergare. Probabil puținul câștigat din SPD-uri l-am pierdut în tranziție cu schimbul încălțărilor, dar totuși cred că la probele mai lungi SPD-urile devin mai importante.

Alergare 4,5km. Erau vreo 30 de grade deja la ora aia, iar asfaltul era mult mai încins decât credeam când eram pe bicicletă. Alergarea a fost cam o treime pe asfaltul fierbinte al străzii Știrbei Vodă, iar restul prin parcul domeniului Știrbey, la umbră. Dușul cu apă rece de pe drum mi s-a părut o idee fenomenală. Acolo mi-am dat seama de fapt cât de încins eram. Cum nu aveam nici o pretenție de timp, am alergat lejer, cu un tempo de 5:45min/km, terminând în 26 de minute.

Cu timpul oficial de 1h28min24s m-am clasat pe locul 69 din cei 106 concurenți care au terminat proba scurtă, de sprint.

Înot 600m Tranziție Bicicletă 19km Tranziție Alergare 4,5km Total
19min 3min 37min 3min 26min 1h28min

Zoli în proba de înot - Triatlon BufteaZoli după ieșirea din apă - Triatlon BufteaZoli în proba de bicicletă - Triatlon BufteaZoli la finish - Triatlon Buftea

Winter Trichallenge Izvorani 2017

Ura! În sfârșit un “wintertri” cu zăpadă. A fost mult mai greu, dar și mult mai frumos triatlonul de la Izvorani din acest weekend. Dacă aveam și temperaturi negative, ar fi fost ideal. Așa a fost și noroi și zăpadă, mai tare și mai moale, de toate pentru toți cei 5-600 de sportivi amatori care au concurat la triatlon, duatlon și ștafete. Traseul de bicicletă a fost modificat, așa că nu mai putem compara cu edițiile trecute.

Am plecat fără să am vreo pretenție, fiindcă încă mă sâcâia o răceală, dar odată ajuns pe traseu m-am simțit foarte bine. Lipsa de antrenament a fost totuși o problemă, fiindcă urma să mă chinuie un cârcel cumplit la ambele gambe. Chiar și așa am terminat onorabil în 1h58min, pe locul 109 din cei 197 la proba de triatlon individual.

Alergare 5km. Traseul a fost numai bun pentru a-mi testa noile încălțări de trail. Nici noroiul de la marginea pădurii, nici zăpada din pădure nu au fost o problemă. E pentru prima oară când alerg în astfel de încălțări și senzația este foarte plăcută. M-a cam luat valul, am alergat mai repede decât trebuia, dar urma să regret la urmă.

Bicicletă 15km. Trei bucle de cca 4,3km trebuiau făcute pe un traseu complet acoperit de zăpadă. Doar drumul până la și de la bucle era asfalt uscat de cca 1km. Știam că nu va fi la fel de nasol ca la Cheile Grădiștei Fundata, unde am suferit cumplit pe traseul acela cu zăpadă adâncă. Aici era zăpada bătătorită cam jumătate din buclă, cam un sfert era zăpadă fleșcăită dar subțire, iar pe latura nordică a buclei cca (800m) ne-au băgat prin pădure, unde mai toată lumea a mers pe lângă bicicletă. Doar ultimii 200 din latura asta reușeam să merg pe bicicletă. Pe ultima buclă când împingeam bicicleta prin pădure, am început să simt un cârcel la gambe și atunci mi-am dat seama că la înot va fi dezastru.

Înot 500m. Tranziția până în apă mi-a luat din nou 7 minute. Imediat ce am ajuns în apă m-a apucat cârcelul de-a binelea. O fi de la schimbarea bruscă de temperatură? Habar n-am. Au fost cumplite următoarele 4-5 minute până am reușit să-mi relaxez gambele, să-mi șterg grimasa de durere de pe față și să pornesc la înot. Am mai avut eu cârcei pe la triatloane, mă opream, relaxam un pic mușchiul cu pricina și plecam mai departe, dar ăsta a fost nasol rău de tot. Noroc că după ce am plecat la înot m-a lăsat suficient de mult ca să pot face câteva sute de metri. M-a apucat din nou de vreo două ori, însă m-a lăsat repede, în câteva zeci de secunde de pauză. Am parcurs cei 500m cu un tempo lejer de 3min/100m, și un kick aproape inexistent, bucuros că nu a trebuit să abandonez. În total au fost 23 de minute rușinoase la înot. Probabil dacă o luam mai încet la alergat, cu vreo două minute mai încet, atunci mi-ar fi rămas energie să scot 15minute la înot, adică tot cu un tempo lejer, dar fără opriri. Și uite așa am pierdut cca 6 minute:

Alergare 5km Tranziție Bicicletă 15km Tranziție Înot 500m Tranziție Total
27min 2min 58min 7min 23min 1min 1h58min

A fost un triatlon superb, cu zăpadă, dar mult mai greu decât în anii precedenți. Foarte obositoare a fost proba de bicicletă. Unul din concurenți mormăia pe traseu ceva de genul “zici că e Spartan Race”, dar trebuie să recunoaștem că traseul din anii precedenți era prea ușor, mai ales când era fără zăpadă și uscat. Cred că de asta organizatorii au decis să crească nivelul de dificultate, dar tare mi-e teamă că așa vor speria începătorii. Mie mi-a plăcut foarte mult așa, și le doresc ca la anul să aibe și mai mulți participanți. Cine știe? Poate chiar dificultatea mai mare să fie o rețetă de succes.

Zoli la întoarcerea de pe traseul de alergare

Foto de Radu Cristi

Vacanță de schi la Bansko

Voi evita să fac un review, totuși iată câteva gânduri:

  • Drumul e cam cât până la Timișoara, de 7-8 ore cu mașina.
  • Are bulgarul o centură la Sofia, de îți vine să dai cu căciula de pământ.
  • E tristețe maximă în satele din Bulgaria, cam ca la noi.
  • Habar n-aveam că bulgarii au munți așa înalți. Au două masive (Pirin și Rila) cu vărfuri de peste 2900m.
  • Bansko este pe un podiș înalt la cca 1000m altitudine (între cele două masive amintite mai sus) și este mult mai mare decât Poiana Brașov.
  • Cică pot găzdui cam 10000 de schiori.
  • O singură gondolă cară schiorii din Bansko până la pârtii, ceea ce duce la cozi imense.
  • Se poate urca la pârtii și cu microbuze (10 leva de căciulă), sau cu mașina dar numai dacă sunteți matinali, fiindcă parcările de sus sunt foarte limitate.
  • La hotelurile de 5 stele se pot cumpăra skipass-uri VIP la preț aproape dublu, dar cu care vă puteți băga în față la gondolă, pe “fast line”.
  • Era o tanti româncă acolo cu vestă de “staff” care șușotea cu niște cunoscuți români despre cum poate ea să le dea skipass VIP pe șestache, ceea ce denotă că românul care a învățat să mănânce căcat acasă, va mânca și în altă parte.
  • Am spus că se fac cozi? Două, de o parte și de alta a gondolei, de vreo o sută de metri.
  • Am încercat să ieșim la 8:30, la 8:00, la 7:45, la 10:00, la 11:00 și tot o oră și jumătate am stat.
  • Pârtiile și scaunele de sus însă sunt super, cu două clase peste tot ce avem noi în Poiană sau oriunde altundeva. Păcat că până ajungi la ele, pârtiile sunt deja stricate.
  • Cei 10000 de schiori se văd și în aglomerația de pe pârtii.
  • Nu par să aibă capacitatea de a bate toate pârtiile într-o seară. Am avut mai multe zile când au lăsat câteva pârtii nebătute, cu hopuri.
  • Pare interesant să prinzi o cupă mondială în vacanță, însă nu e deloc așa, fiindcă pârtiile cele mai tari sunt închise pentru sportivi. De văzut oricum nu vezi mare lucru, mai bine te oprești la un restaurant și urmărești transmisiunea directă de la TV.
  • Bansko fiind mai la sud, este implicit mai cald, însă compensează cu înălțimea. Pârtiile pornesc de la 2500m și se opresc la 1600m, cu posibilitatea să cobori pe schiuri până în Bansko pe un “ski route” lejer.
  • Este plin de cabane restaurant în jurul pârtiilor, iar la capitolul ăsta sunt șapte clase peste noi.
  • Și jos în Bansko e plin de restaurante.
  • Sunt multe magazine de echipament sportiv, la prețuri bune, cel puțin comparativ cu România.
  • Supermarket-uri și alte nimicuri, tipice pentru stațiunile serioase cu trafic intens.
  • Închirierea de echipament e și ea cu două clase peste noi, de înțeles dacă ne gândim la cât de mulți schiori reușesc să atragă. Păcat de cozile alea.
  • Aplicația Bansko Ski pentru telefon îți dă tot ce vrei în timp real: pârtii, instalații funcționale, cârciumi, camere, așa cum trebuie.
  • Deși se laudă cu pista de schi fond, de fapt au o pistă de biatlon sus la 1600m pe care te poți da, dar nu au șanțuri pentru stilul clasic. Cu cozile alea la gondolă nici nu m-am gândit să urc acolo pentru schi fond, iar de sacrificat o zi întreagă de schi alpin nu am fost dispus.
  • M-am dat totuși cu schiurile de fond jos, pe ultimii 2km ai acelui “ski route” care coboară în Bansko. Urcarea e urcare, în stil clasic, iar la coborâre măcar am exersat stilul liber (skating). Suboptimă experiența de schi fond.
  • N-am întrebat dacă se poate închiria echipament de schi fond, însă am văzut pe cineva ieșind cu echipament de fond dintr-un magazin de închiriere.
  • La costuri am ieșit cam ca în Poiană, dar asta depinde mult de cazare și de păpică.

Concluzia e că dacă nu ați fost, atunci merită mers, însă înarmați-vă cu multă răbdare pentru cozile de la gondola aia. Eu nu mai dau pe acolo până nu construiesc măcar încă una.

Mai jos e o poză de pe platoul de sub vârful Todorka, la cca 2500m, iar în spate se văd două vârfuri de peste 2900m din masivul Pirin: Vihren (al doilea cel mai înalt vârf din Bulgaria) și Kutelo.

Gabi pe platoul Todorka la 2500m

Cheile Grădiștei winter triathlon 2017

Triatlonul de iarnă din 22 ianuarie organizat de FRTRI a fost și etapă de cupă europeană ETU dar și campionatul național de triatlon de iarnă. Pe lângă sportivii de elită participă și amatori, care se împacă cât de cât cu schiul fond. Da, probele sunt, în ordine, alergare, bicicletă și schi fond. Toate pe zăpadă. Eu am abandonat la bicicletă fiindcă m-am dus ca prostul cu hibrida mea pe care nu pot pune gume late. Erau ok gumele de ciclocros însă numai pe zăpada tare. În rest, eram mai mult pe lângă. Nu i-am chinuit pe organizatori și am renunțat după prima tură.

Este un concurs foarte fain. Îl recomand tuturor, chiar dacă sunteți începători pe schiurile de fond. Anul ăsta mai toți erau pe nicăieri pe schiuri, chiar și la elite. Bine na, în afară de cei de pe primele locuri.

Fiindcă organizatorii nu obișnuiesc să publice traseul, am făcut eu câteva desene mai jos cu cele trei probe, ca să vă faceți o idee pentru la anul:

Traseul de alergare are cca un kilometru și se aleargă pe pista de schi fond. Patru ture la elite și trei la amatori. Trebuie încălțăminte de trail cu crampoane. Eu am fost cu încălțăminte de fotbal de sală din piele, cu crampoane din alea mici și multe.cheile gradistei fundata alergare

Traseul de bicicletă este tot pe zăpadă și are un pic mai mult de 2km, cu repetate suișuri și coborâșuri scurte. Se fac trei ture și vă trebuie gume late de MTB cu crampoane, fiindcă cele înguste de ciclocros se afundă în zăpadă, chiar dacă e bătută cu ratrakul:cheile gradistei fundata bicicleta

Traseul de schi fond a fost de cca 2km la elite și de cca 1km la amatori. S-au făcut trei ture, cu observația că elitele au urcat pe dealul acela dinspre sud, cu traseul în spirală. Pentru amatori ar fi fost prea mult. Ei au mers pe traseul scurt, pe linia punctată. Se poate schia în stilul clasic, dar nu au fost șanțuri de clasic pregătite în pistă. Cei care știu stilul liber (skating) sunt avantajați, bineînțeles:cheile gradistei fundata schi fond

Una peste alta este un concurs foarte bine organizat, într-o locație de vis. Anul ăsta am prins o vreme superbă, cu zero grade, soare și zăpadă din belșug. La anul ne vedem acolo, iar dacă aveți dileme cu schiul fond, citiți articolul meu precedent și apucați-vă!

Zoli pe bicicletă la Cheile Grădiștei Fundata

Foto de Radu Cristi.

Iată mai jos și un filmuleț făcut cu drona. Mă văd și eu pe acolo cu jacheta aia galbenă.

Schi fond pentru începători

Să fim serioși. Schiul fond în România e pe nicăieri. Nu mă refer la sportivii profesioniști, ci la nivel de amatori.

Totuși scriu asta ca să vă conving să încercați și voi, fiindcă este un sport minunat. Da, ca orice sport tehnic, echipamentul costă ceva, însă se poate închiria, cumpăra second hand, sau chiar și nou veți găsi la prețuri rezonabile. Probabil că dacă am avea mai multe ierni aspre cum e cea de acum, atunci s-ar gândi mai mulți să se apuce. Eu privesc schiul fond ca o combinație între alergare și drumeție de iarnă, deși se poate practica și ușurel fără nici o grabă, bucurându-vă de peisaj. A nu se confunda schiul fond cu schiul de tură. Schiul de tură are sens când urci la pas un munte, blochezi legătura și apoi cobori în stil schi alpin. Echipamentul (schi/legături/clăpari) de tură este mult, mult mai greu decât cel de fond.

1. Unde schiem?

a) Piste amenajate. Ce însemnă asta? Seamănă cu un drum, nivelat cu un ratrak special, care folosește niște gheare pentru a trasa șanțuri de ghidare pentru schiul fond clasic, uite așa:

ratrak de schi fond

pistă de schi fond în Tux, Austria

Șanțurile sunt pentru stilul clasic, iar spațiul neted de lângă șanțuri este pentru stilul liber (skating). Revenim la stiluri imediat.

Majoritatea stațiunilor de schi din vest au piste amenajate de schi fond, cu acces gratuit. Data viitoare când mergeți în Austria sau pe aiurea la schi (alpin), uitați-vă și după pistele de schi fond, sacrificați o jumătate de zi, închiriați echipament și încercați. Nu veți regreta. Unele stațiuni au zeci chiar sute de km de piste de schi fond de diferite dificultăți. Da, și astea sunt clasificate în piste albastre, roșii și negre. Vedeți aici o listă cu cele mai tari stațiuni din punct de vedere schi fond. Eu în Ramsau (lângă Schladming Dachstein) m-am îndrăgostit de schi fond și de atunci, de fiecare dată când mergem afară în vacanța de schi, zilnic după schiul alpin, mai dau o tură și de schi fond până se întunecă.

În România este mai complicat, fiindcă sunt mult mai puține piste amenajate. De fapt, pistele amenajate de schi fond pentru agrement nu știu să existe la noi. Există totuși pistele de competiție de la Predeal (în drumul spre Pârâul Rece), Râșnov (pista de biatlon de lângă trambulinele de sărituri), Harghita Băi (biatlon) și Cheile Grădiștei Fundata (biatlon). Pe astea le știu eu, dar sunt convins că mai sunt și altele. Cei de la Cheile Grădiștei Fundata spun că pista este deschisă și amatorilor, trebuie doar să respectați orarul afișat al sportivilor profesioniști și să nu vă băgați peste ei. În plus, la centrul lor de închiriere veți putea închiria și echipament de schi fond, așa că data viitoare când sunteți în vacanță la schi în Poiana Brașov, dați o fugă la Cheile Grădiștei Fundata și încercați schiul fond. Despre celelalte piste nu știu nimic, dar mi-am propus să mă opresc pe la ei când am drum pe acolo.

b) Pe coclauri. E drumeție, sau spuneți-i cum vreți, plimbare. Se poate face pe unde apucați. Este mai greu, fiindcă nu e nimic amenajat, însă este foarte, foarte fain. Eu ies pe câmpia ilfoveană la mine în Berceni, sau pe lac, când îngheață. Dacă stați la oraș, sigur găsiți un parc unde să faceți un traseu. La prima trecere este greu, fiindcă îți trasezi singur „șanțurile”, dar după aia, la următoarele parcurgeri e distracție, poți aluneca mai bine și poți prinde viteză. Mai jos e o imagine de pe coclaurile comunei Berceni, într-o dimineață geroasă, înainte de răsăritul soarelui, la a doua parcurgere a traseului:

schi fond în comuna Berceni

Partea nasoală pe coclauri este că nu poți decât în stilul clasic (vorbim imediat despre cum schiem), iar trecătorii îți strică „pista” de la o zi/oră la alta. De asta e bine să vă alegeți niște coclauri departe de lume, undeva pe câmp. Când îngheață lacul și adună un strat de zăpadă de măcar o palmă, atunci este locul ideal, fiindcă este perfect orizontal și nu multă lume se aventurează pe lac să îți strice „pista”. Nu sunt un mare fan al stilului liber (nu îl stăpânesc prea bine), dar lacul înghețat merge și pentru stilul liber, fiindcă de obicei zăpada depusă pe gheață este uniformă.

2. Cum schiem?

Stilul clasic este cel care seamănă cu un mers susținut, în care glisezi schiurile drept spre înainte. Pare că te împingi în schiul din spate, dar nu, de fapt apeși vertical pe schiul din spate, îndreptând curbura complet, practic lipind zona de aderență din mijlocul schiului de zăpadă, și te arunci în față pe celălalt picior alunecând pe acest schi din față. Urmăriți-l pe moșul ăsta cum explică și apoi puteți ieși să încercați:

Stilul liber sau skating este cel în care schiurile se deplasează în V. La liber cantezi cu schiul din spate și te împingi cu acel picior alunecând pe celălalt schi. Din nou moșulică:

Începeți cu stilul clasic și abia apoi cu liber, chiar dacă stilul liber pare mai eficient. E mai eficient, însă este mai greu, cel puțin mie așa mi se pare.

3. Echipament

Echipamentul de bază (schiurile, legăturile, bocancii și bețele) este incredibil de ușor și de confortabil. Comparativ cu echipamentul de schi alpin, cel de fond este ca fulgul.

Schiurile sunt de două feluri, de liber și de clasic, conform cu cele două stiluri. Schiurile de liber se poartă mai scurte și au talpa uniformă de la un capăt la altul, uite așa:

schi pentru stilul liber sau skating

Schiurile de clasic au nevoie de o zonă de aderență în mijlocul schiului (sub bocanc). Zona de aderență are vreo 60-70cm și arată ca niște solzi de pește, uite așa:

schi pe stilul clasic

Zona asta de aderență va ajunge pe zăpadă doar atunci când te lași cu toată greutatea pe un schi. Un schi mai lung se îndreaptă mai greu decât unul mai scurt. Sunt doi parametri importanți la alegerea unui schi de fond: lungimea și rigiditatea. Lungimea schiurilor de clasic trebuie să fie între 110-120% din înălțimea ta, iar cele de liber între 106-110%. Asta înseamnă că dacă sunteți înalți, va trebui să vă luați maximul oferit de producători (eu am unii de 208cm). Luați-vă schiuri de clasic, fiindcă cu astea veți putea schia și clasic și liber. Pentru a alege corect lungimea și rigiditatea schiului de fond, dacă stați pe ambele schiuri cu greutatea distribuită egal, atunci schiurile nu trebuie să se îndrepte de tot, adică zona de aderență nu trebuie să ajungă pe zăpadă, decât dacă vă lăsați cu toată forța pe un schi. De asta producătorii de schiuri de fond oferă liste de sizing în funcție de greutate și nu de înălțime.

Schiurile de clasic cu zona de aderență cu solzi se numesc și fără ceară (waxless), în sensul că nu necesită ceară de aderență. Da, există și schiuri waxable care necesită ceară de aderență (kick wax) în zona aceea de mijloc, și da, ceara de aderență este una lipicioasă și nu cred că găsiți pe la noi. Nu vă complicați, mergeți pe waxless, cu solzi. Zonele de capăt ale schiurilor de clasic sunt unele normale, care se ceruiesc cu ceară normală de alunecare.

Legăturile vin cu schiurile, sunt de două feluri: NNN și SNS, și ambele își fac treaba. Personal nu am sesizat nici o diferență între ele la utilizare. Ambele au același principiu de a prinde tija din vârful bocancului și de a ghida bocancul în poziția călcat. Diferențele sunt doar la modul de prindere al tijei și la ghidaje. Utilizarea este la fel. Diferențele vizibile sunt la ghidaje: NNN folosește două șanțuri longitudinale pe talpa bocancului pentru a-l fixa în poziția călcat, iar SNS folosește un singur șanț mai lat:

NNN SNS

Bocancii trebuie luați conform cu legăturile de pe schiuri (NNN sau SNS). Dacă sunteți pretențioși, alegeți bocanci care vă protejează de zăpada mare, mai ales dacă vreți să vă dați pe coclauri. Adică să aibă măcar un strat de protecție extern, peste șireturi și eventual să aibă posibilitatea de a vă prinde pantalonii, pentru a evita intrarea zăpezii pe deasupra.

Bețele de fond trebuie alese în așa fel încât pumnul să fie la nivelul umerilor când sunteți fără schiuri. După ce încălțați bocancii și schiurile, pumnul de pe bețe va ajunge undeva mai jos, dar nu trebuie să fie mai jos de subțioară. Băgați mănușile de jos în sus în curelușe. Fixați curelușele de la bețe în așa fel încât să vă susțină pumnul și să nu trebuiască să strângeți prea tare mânerele când împingeți în bețe. Bețele mai scumpe au curelușe mai deștepte, care susțin pumnul mai bine:

bețe schi fond

Pentru început vă recomand să închiriați echipament și să încercați pe o pistă amenajată. Spuneți-le că sunteți începători ca să vă explice cum se folosește echipamentul.

Apoi puteți să luați ceva second hand. Dacă vreți nou, Decathlon e o soluție. Singura, cred. Aveau până în sezonul trecut echipament Fischer dar era destul de scump și un set complet de echipament de bază ieșea la 3-4000 de lei. Acum am văzut că au afișat echipament mai ieftin sub marca proprie și un set de echipament de bază nu trece de 1000 de lei. Nu le au pe stoc, însă puteți să-i rugați să vi le aducă. De obicei nu durează mai mult de o săptămână ca să vă aducă ceva afișat pe site, dar care nu există pe stocul din România. Update: Sportisimo au echipament de schi fond pe stoc. Avantajul este că le puteți încerca în magazine.

Îmbrăcămintea nu trebuie să fie foarte groasă, fiindcă vă veți încălzi. Pentru început nu trebuie să investiți în îmbrăcăminte. folosiți ce aveți prin casă pentru alergările de iarnă (colanți, jachetă subțire), adăugați ciorapi groși, mănuși, căciulă, ochelari de soare și gata. Dacă nu aveți colanți, mergeți cu pantalonii de schi și o jachetă subțire. Pun aici și un filmuleț pentru începători cu Jeff, ca să vedeți că nu trebuie să ai cine știe ce îmbrăcăminte fabuloasă (el a ieșit în trening cu ciorapii peste și într-un pulovăr de doi lei):

4. Riscuri

E mai sigur decât schiul alpin, însă se cade și la schi fond, iar dacă pista este înghețată, atunci te poți lovi destul de rău. Unul din cele mai banale moduri de a cădea este să punctezi din greșeală între schiuri. Schiul vine peste capul bățului, numai bine să nu poți să-l scoți din zăpadă și din inerție vei cădea în bot. Hopa sus!

Schiurile de fond alunecă foarte tare și mereu ai impresia că fug de sub tine. Nu stați ca blegii pe ele! Genunchii puțin flexați, mijlocul suficient de încordat pentru a nu lăsa corpul să se bălăngăne.

Luați-o încet și începeți pe piste amenajate ușoare (albastre), adică fără pante. Treceți treptat la trasee cu pante scurte (roșii), iar dacă ajungeți pe pârtii negre cu urcări-coborâri susținute și curbe strânse în viteză, atunci mai bine vă opriți și parcurgeți pe jos sau în plug zonele periculoase. Personal am parcurs o pârtie neagră în Tux și am căzut de mai multe ori. Nu zic că nu a fost fain, însă nu forțați să mergeți prea devreme pe pistele grele negre.

Odată ce ați prins viteză, va trebui să exersați frânarea, oprirea și curbele în viteză. Ca să încetiniți, folosiți plugul, însă atenție că nu aveți canturi metalice, iar plugul este mult mai puțin eficient decât cu schiurile de alpin. Exersați! Oprirea se poate face printr-o mișcare de cristiană, iar curbele se iau printr-o mișcare de carve. Din nou atenție, fiindcă raza schiului de fond este mult mai mare decât la alpin. Asta înseamnă că pentru curbele mai strânse nu este suficientă mișcarea de carve și va trebui să luați curba prin pași de skating. Exersați aceste mișcări la viteze mici, la care vă simțiți confortabili.

Pe coclauri puteți trece imediat după ce începe să vă placă și ați căpătat un pic de eficiență în alunecare. Nu recomand să începeți pe coclauri, fiindcă aici e mai greu de exersat alunecarea pe un picior din cauza zăpezii denivelate. E chestie de echilibru.

Pe coclauri, mai ales la țară, există și riscul câinilor. Dacă nu vă simțiți confortabili cu ei, adică vă e frică, atunci mai bine îi evitați. Se pare că sunt disperați la vederea bețelor. Dacă aleargă spre voi, încercați să vă ghemuiți și să puneți bețele jos, cu scopul de a-i liniști.

Se poate ieși și seara pe coclauri când e lună plină sau aproape plină. Chiar dacă e senin, luați și o lanternă frontală, fiindcă nu știți niciodată când se lasă ceața sau norii. E mai bine să o cărați degeaba decât să cotrobăiți pe întuneric. Iată mai jos două poze făcute pe lună plină:

schi fond pe lună plină în comuna Bercenischi fond pe lună plină în comuna Berceni

Pentru schiatul pe lacul înghețat, va trebui să învățați cum trebuie să fie gheața sigură. Pe scurt, dați zăpada la o parte, iar dacă gheața e translucidă și se vede apa prin ea, adică se vede de culoare închisă, atunci gheața e prea subțire. Ea ține și așa, fiindcă este așezată peste apă, însă trosnește când calci (ca în Ice Age) și poate ceda la orice stres. Gheața groasă și sigură are o culoare albicioasă cenușie și nu se vede apa prin ea. Dacă nu sunteți siguri, nu vă aventurați primii pe gheață, așteptați să apară alții (pescari la copcă, patine etc.). Iată și o poză de pe lacul Mamina înghețat, unde am făcut un traseu de cca 1km, de jur împrejur:

schi fond pe lacul Mamina din Berceni

Dacă nivelul apei din lac este variabil, așa cum e la mine în Berceni (comunică cu alte două lacuri prin niște sorburi), atunci să nu vă speriați dacă gheața de la mal este inconsistentă. Nu mult, dar 20-30 de cm de la mal poate fi fragilă, neînghețată complet, uneori moale, chiar dacă restul gheții este zdravăn și a fost ger de săptămâni. Explicația e simplă: gheața fiind grea, este mai mereu așezată pe apă, și se mișcă în sus și în jos odată cu nivelul apei, iar asta provoacă rupturi în gheața de la mal. Ea va îngheța la loc, dar e bine să știți de fenomenul ăsta. Pe mine personal mă sperie cel mai mult când nivelul apei scade, iar gheața rămâne un pic în aer și se așează pe apă sub greutatea mea. Trosniturile aferente sunt urâte rău. Nu sunt nici eu nebun să rămân pe gheață după așa ceva.

Să nu vă fie teamă de frig. Schiul fond este solicitant  și vă veți încălzi ca la alergat. Senzația de frig nu depinde numai de temperatură. Am ieșit la -18° și era foarte plăcut, dar nu bătea vântul deloc și aerul era uscat. Am ieșit și la -3° cu vânt nu foarte tare, dar care spulbera zăpada la rafale. Ei bine, senzația pe vânt este cumplită, char dacă nu e foarte frig. Viscolul e frustrant și pentru că îți acoperă traseul de la o parcurgere la alta. Înarmați-vă cu răbdare multă când ieșiți pe vânt.

5. Concluzie

E un sport greu, în sensul că trebuie să muncești ca să te deplasezi, dar merită fiecare minut. E clar că nu e pentru oameni comozi, și e clar că trebuie să ai o deschidere suficient de mare spre autoflagelare, oarecum similară cu cea de la alergat.

Sper că v-am deschis totuși apetitul și ne vom vedea pe pistele de schi fond, sau pe coclauri.

Zoli pe schiuri de fond

TriChallenge Mamaia 2016

Pentru mine triatlonul de la Mamaia a fost al treilea pe anul ăsta, după Mogoșoaia și Brașov și pot spune că mi-am recăpătat încrederea după accidentul de anul trecut. Recuperarea a fost grea, deși probabil nu voi fi niciodată ca înainte, însă cu partea mentală a fost și mai greu. Cred că sunt în sfârșit în faza în care am curaj să merg tare pe bicicletă, atât cât pot.

Triatlonul de la Mamaia a fost superb, cu proba de înot pentru prima oară în mare, o vreme superbă fără vânt, și organizarea de top. M-am dus aproape neantrenat, dar m-am simțit foarte bine. Neantrenat, fiindcă nu am reușit să scap de o otită decât făcând o pauză cu înotul. E drept că eram în plin antrenament pentru maratonul Bucureștiului din 9 oct, în sensul că am convins câțiva colegi să facă un semi pentru prima oară și facem programul de antrenament împreună. În rest, înot deloc, iar cu bicicleta am venit de câteva ori la muncă și da, i-am făcut o revizie generală cu schimbat butuc pedalier, pinioane, lanț și cabluri. Anul ăsta a fost anul probelor de scurte, de sprint, așa că la Mamaia tot la sprint m-am înscris.

Înot 750m. În mare! Superb, mai ales că marea a fost oglindă, fără pic de valuri. Plaja cu nisip a permis startul din alergare de pe mal, ceea ce a redus iureșul de la start, mai ales pentru cei meseriași din față, unde ținerile și loviturile se reduc drastic față de un start din apă. Apa e mică la Mamaia, știm cu toții, așa că mai mult de jumătate din traseu puteai să te oprești și să pui picioarele jos. Mărturisesc că am profitat de mai multe ori să iau pauze, fiindcă nu reușeam să îmi găsesc ritmul. Am ieșit din apă după 22 de minute cu codașii, dar nici nu aveam așteptări mai mari. Zona de tranziție cu bicicletele a rămas tot pe bulevardul Mamaia, ceea ce înseamnă că de pe plajă trebuia să alergi cca 400m până la bulevard și apoi să traversezi pasarela pietonală. Coborârea de pe pasarelă e un pic riscantă fiindcă picioarele ude alunecă pe colțurile metalice ale treptelor. Apoi zona de tranziție fiind pe un singur culoar, a devenit foarte, foarte lungă, abia dacă îi mai vezi capătul. Bravo organizatorilor fiindcă reușesc să atragă atât de mulți participanți. Sacrificați vreo 10 secunde pentru a vă scutura nisipul de pe picioare și dintre degete. Pe mine m-a deranjat destul de tare. După bicicletă am simțit nevoia să mă descalț încă o dată, să îmi scutur nisipul. Probabil dacă purtați SPD-uri pe bicicletă nu veți avea problema asta, fiindcă oricum veți avea alte încălțări la alergat, dar nisipul ăla e deranjant chiar și la bicicletă, fiindcă se adună în vârful încălțării. La mine a durat 6 minute tranziția spre bicicletă.

Bicicletă 17km. Am mers tot cu hibrida mea, și m-am simțit foarte bine. Am depășit din nou cursiere suficiente încât să fiu mândru de mine. Am terminat proba de bicicletă după 31 de minute cu o medie orară de peste 32 km/h, un record personal. Cred că e momentul să îmi iau o cursieră. Adevărul că o competiție ca asta te și îmbie să tragi tare. Depășești pe cineva, vezi că se poate, apoi te iei și după următorii, îi depășești și pe ăia și tot așa. Nu îți mai vine să te oprești. Adevărul e că am tras prea tare la bicicletă și a trebuit să o iau la pas în tranziție ca să îmi revin un pic pentru alergare. Am ieșit din tranziție după 4 minute.

Alergare 5km. Mi-a folosit foarte mult antrenamentul pentru semi. Chiar dacă eram obosit după bicicletă, picioarele s-au dus singure, iar cu suflul mi-am intrat în ritm destul de repede. Am terminat în 27 minute cu un tempo un pic peste 5min/km (distanța era de fapt 5,25km)

Cu timpul oficial de 1h30min22sec m-am clasat onorabil, în prima jumătate a clasamentului, cu 6 minute mai bine decât în 2013 chiar dacă tranziția era mai simplă și mai scurtă atunci, fiindcă s-a înotat în lac. La anul cred că trec la nivelul următor și voi băga câteva triatloane olimpice, să vedem dacă mă pot apropia de un half.

Zoli startZoli finish