Vacanță de schi în Dolomiți

Publicat pe 3 martie 2024 de Zoli Herczeg

Dacă tot am început anul trecut cu domeniile astea mari schiabile, am trecut acum la nivelul următor, la Dolomiții din Italia cu cei 1200 km de pârtii și 450 de instalații împărțițe în 12 regiuni. Deși Dolomiții sunt întinși și cuprind o gramadă de masive muntoase (vreo 20), dacă îți alegi o cazare potrivită, poți schia liniștit în mai multe regiuni. Noi am reușit doar în 4 într-o săptămână, dar cred că dacă planificam mai bine, puteam bifa mai multe pe principiul ziua și regiunea.

Înainte de plecare am încercat să studiez geografia Dolomiților dar nu am găsit nici o sursă serioasă care să explice vizual care masiv sau munte unde se află, așa că mi-am creat propria hartă pe care am etichetat-o cu tot ce este relevant pentru schi. Dar hai să vorbim întâi despre denumire. Dolomita este o rocă ce dă numele acestor munți și este similară cu calcarul (carbonat de calciu) doar că are și magneziu în ea. Probabil fiindcă roca de dolomită e mai dură și mai puțin solubilă decât calcarul, munții din dolomită rămân mai înalți la peste 3000m, mai mult decât suntem noi obișnuiți cu munții calcaroși din Apuseni, Aninei sau Piatra Craiului care abia depășesc 2000m.

Revenind, iată unde sunt munții Dolomiți, între:
– valea Isarco (Eisacktal în germană) la vest
– valea Pusteria (Pustertal) la nord
– valea Piave la est și
– orașul Belluno la sud.

Mai jos aveți o primă hartă cu fundalul pesedit de pe Google Maps 3D. Am pus etichete cu precădere pe obiective care sunt relevante pentru sporturile de iarnă, dar am marcat și câteva obiective celebre pentru drumețiile de vară, cum sunt Tre Cime di Lavaredo, Cinque Torri, Turnurile Vajolet sau lacurile de la Misurina și Carezza. Am pus și câteva direcții la marginea hărții ca să vă puteți orienta mai ușor. Pentru cei care cunosc Austria, suntem de fapt la sud de Innsbruck, Stubaital și Zillertal, dincolo de Brenner Pass.

Dolomiti ranges — Dolomiții sunt hașurați cu mov, masivele importante cu litere roșii mari bold, munții și formațiunile interesante cu roșu mic, văile cu turcoaz, trecătorile cu galben, iar granițele cu verde.

Cel mai mare oraș din zonă este Bolzano (Bozen în germană), pe valea Isarco. Doar câteva cuvinte despre izul austriac pe care îl veți simți pe aici: regiunea asta a fost puternic „disputată” între austrieci și italieni care s-au căsăpit la greu în primul război mondial. Veți găsi o grămadă de cazemate cățărate pe aiurea prin munții ăștia de unde trăgeau fraierii cu tunul unul în altul de pe un versant pe celălalt. Ei bine, acum există încă o comunitate solidă de austrieci în zonă. Am colegi italieni care își bat joc de marii schiori „italieni” de pe aici fiindcă torturează limba italiană în interviuri. Pe lângă italiană și germană veți găsi și o limbă arhaică numită ladină, o limbă romanică cu un sound fonetic portughez. Am făcut paranteza asta ca să înțelegeți de ce veți vedea denumiri de orașe, munți, văi sau trecători ba în italiană, ba în germană iar la fața locului chiar în ladină. Eu nu mi-am bătut capul să fiu corect politic, așa că am folosit denumirle care îmi sună mie mai bine.

Linia aceea albastră care străbate Dolomiții din Bolzano până în Cortina și Toblach se numește Grande Strada delle Dolomiti, dar semnificația lui a fost mult mai mare acum 125 de ani când era primul drum care străbătea Dolomiții de la est la vest, nu numai pe văile preponderent orientate de la nord la sud. Pe atunci era o mare realizare să treci peste Carezza, Pordoi și Falzarego, trei trecători de peste 2000m și a fost un catalizator al turismului din acea perioadă. Între timp Dolomiții se pot parcurge în toate direcțiile inclusiv iarna. Aproape că nu există trecătoare fără drum. Asta duce și la o mare aglomerare de mașini și la o serioasă problemă de poluare. Dacă mergeai seara la cârciumă pe ulița principală în Val di Fassa, era plin de praf și gaz de eșapament. Era un trafic infernal până seara târziu și bănuiesc că e la fel și în celelalte văi cu renume.

Administrativ zona munților Dolomiți se află în 3 provincii (județe) care se întâlnesc în masivul Sella, în mijlocul dolomiților:
– Bolzano (Südtirol) la nord
– Trentino la sud-vest și
– Belluno la sud-est.

Am spus că masivul Sella este în mijloc chiar dacă nu e chiar acolo, fiindcă acest masiv joacă un rol important pentru pasionații de schi, în jurul lui fiind organizată Sellaronda, una din cele mai celebre circuite pentru schiori, de jur împrejurul masivului Sella. Poți merge pe schiuri de dimineața până seara parcurgând pârtii din Val di Fassa, Val Gardena și Alta Badia, trecănd peste 4 trecători celebre, pasurile Sella, Gardena, Campolongo și Pordoi. Totul e frumos dacă nu nimerești o mega aglomerație și/sau pârtii care se distrug până dupămasa din cauza căldurii și a armatei de schiori care le toacă. Vasăzică Sella e important, este un pol al Dolomiților, dar Sellaronda e supraevaluată. Noi am încercat o singură dată să o parcurgem dar am renunțat din cauza aglomerației. Credeți-mă, cozile din valea Soarelui sau din Poiană sunt parfum pe lângă ce am văzut aici pe Sellaronda. Sunt multe alte locuri interesante în Dolomiți și la fel de pitorești.

Al doilea pol major din Dolomiți este Cortina d’Ampezzo. Dacă e să alegeți cazare, e bine să vă decideți în jurul cărui pol vă veți duce, Sella sau Cortina, fiindcă oricât de ușor te poți deplasa între stațiuni, nu merită să mergi dintr-un capăt în altul doar pentru palmares. Ca să ajungi dintr-o regiune în alta, de cele mai multe ori trebuie să treci una sau mai multe trecători de 2000m, așa că nu vă mirați dacă vă estimează Waze 1h pentru distanțe mici de 40km. Noi am prins un februarie călduros și toate trecătorile au fost deschise mai tot timpul. Pregătiți-vă însă cu lanțuri fiindcă muntele e capricios și puteți prinde zăpadă zdravănă prin trecători până vin plugurile.

*Coborând cu mașina din Passo Sella pe la 2000m pe zăpadă proaspătă. Plugul era mai jos, urca să curețe zăpada, dar până acolo a trebuit să ne descurcăm.*

Drumul pănă în Dolomiții italieni l-am făcut cu mașina. Probabil pentru ultima oară. E obositor drumul de 2 zile dus, 2 întors, chiar dacă mergi cuminte, regulamentar. Data viitoare vom alege avionul la Veneția și mașină închiriată de acolo. Accesul în Val di Fassa, unde am ales să ne cazăm, se face prin Belluno, Agordo, Val Cordevole, Falcade și San Pellegrino. Trecătoarea San Pellegrino pare să fie una importantă și se curăță prompt. Fiți totuși atenți să nu fie vreo cupă mondială fiindcă atunci se închide drumul, iar spectatorii pasionați sunt duși cu autobuzele sus. A mai fost o ciudățenie cu Waze-ul care a făcut pe proasta la plecarea din Ungaria. Apropos, nu ratați haleala ungurească dacă poposiți acolo! Ficatul de gâscă e încă în meniuri, chiar dacă UE se zbate pentru demnitatea gâștelor îndopate. Vasăzică Waze nu a vrut să ruteze nicicum prin Slovenia. Îi tot dădea cu tolls, ceva. Probabil se aștepta să îi spun explicit că am vinietă de Slovenia. N-am avut răbdare și am trecut pe Google Maps. E totuși mai bine decât pe vremuri când soția era cu harta de hârtie în brațe.

Cazarea am avut-o la Villa Mozart din Pozza di Fassa (cca 1300m), comuna San Giovanni (Sèn Jan în ladină) în Val di Fassa, una din văile care converg în masivul Sella, pe lângă mai celebrele Val Gardena și Val Badia (cunoscută și sub numele Alta Badia). E mai puțin important unde vă cazați, fiindcă e păcat să rămâneti în același loc. Bine, e posibil să te cazezi pe sau foarte aproape de pârtiile din Sellaronda și atunci teoretic poți să te duci pe schiuri pe aiurea, însă se poate și cu mașina, chiar mai repede. Într-o oră ajungi din Val di Fassa în Val Gardena, sau în Alpe Siusi, sau în Alta Badia, chiar mai repede în Carezza, sau Val di Fiemme, sau San Pellegrino, sau în Alpe Lusia, chiar și în San Martino de Castrozza sub superbul masiv Pale di San Martino. Nu stați într-un loc fiindcă e păcat!
Când nu am avut chef de mașină, aveam două domenii schiabile mai micuțe de o parte și de alta a văii, una în Catinaccio (Rosengarten în germană) cu urcare din Vigo și una în Buffaure cu urcare chiar din Pozza.

Pârtiile au fost surprinzător de bune, având în vedere vremea foarte caldă. Dimineața aveam 2-3 grade, nici măcar nu erau mașinile înghețate. Urcam cât puteam de repede la peste 2000m ca să prindem un pic de răcorică, dar la prânz aveam și 10 grade pe pârtii. Chiar și așa, italienii au ținut toate pârtiile și toate instalațiile deschise. E o minune că am putut schia. Noi ne-am bucurat de fiecare minut și de fiecare peisaj, chiar dacă arăta de aprilie. Unele locuri erau deprimante, cu iarbă în jur, păsărelele ciripeau deja de primăvară, erau lanuri de ghiocei, dar dacă te uitai în sus, era superb.

Pârtii superbe în San Pellegrino, dar peisajul dezolant în căldarea asta orientată spre sud. Aici la cca 2000m altitudine ar trebui să fie totul alb și metri de zăpadă. În dreapta pozei este vârful Cima Uomo (cca 3000m).

*Mândra mea în Alta Badia cu Marmolada (cca 3300m) în peisaj. În dreapta se vede muntele Belvedere și la margine piciorul lui Sella.*

Pralongia — Vedere de la Pralongià (cca 2200m) din Alta Badia spre dolomiții Ampezzani. La stânga este Monte Ciaval (cca 2900m) care se prelungește spre mijlocul pozei, unde acel munte plat, abrupt pe versantul dinspre noi este Lagazuoi (cca 2800m) cu cazematele sale deasupra trecătorii Falzarego. În spatele lui Lagazuoi, în plan îndepărtat, e Tofana di Rozes (cca 3200m). Nu se vede, dar dincolo de Tofana di Rozes și Falzarego e Cortina. În dreapta, în plan apropiat, e piciorul lui Settsass (cca 2500m) care e undeva un pic mai la dreapta pozei.

*Undeva în Val Gardena pe Sellaronda, cu masivul Sella (cca 3100m) în peisaj.*

De pe Col Rodella (cca 2500m), vedere spre Sella (cca 3100m) în stânga, apoi pasul Pordoi, apoi în mijloc muntele Belvedere (cca 2500m) și în dreapta Marmolada (cca 3300m). In plan și mai îndepărtat, peste pasul Pordoi, se văd dolomiții Ampezzani de la Cortina, iar între Belvedere și Marmolada se vede Civetta.

În Alpe di Siusi, iar în zare avem, de la dreapta la stânga, Sassopiatto (cca 3000m) și Sassolungo (cca 3200m) în mijlocul pozei. De aici se vede și versantul plat care a dat numele lui Sassopiatto. Între Sassopiatto și Sassolungo se văd degetele lui Punta delle Cinque Dita. Apoi, în spatele lui Sassolungo urmează Sella și, în plan îndepărtat, chiar în dreapta acelui falus gonflabil alb-roșu, se văd din nou dolomiții Ampezzani (de data asta Tofana) și în fine, la stânga gonflabilului este Odle (cca 3000m), muntele de pe partea cealaltă a Val Gardena.

*În Catinaccio, pe platoul Ciampediè (cca 2000m), cu vedere spre turnurile Vajolet în plan îndepărtat, în mijlocul pozei.*

*Pe Col de Valvacin (cca 2300m) pe coborârea spre Buffaure (cca 2000m) cu muntele Vallaccia (cca 2400m) în zare.*

Subsemnatul în Alpe Lusia la cca 2300m, sub norii care au venit în sfârșit. În peisaj este muntele Lagorai, un lanț muntos lung de 70km care se întinde în dreapta spre vest către Val di Fiemme și include domeniul Alpe Cermis undeva la sud de Cavalese.

Ah și a nins când am plecat. Cupa mondială din San Pellegrino a fost anulată fiindcă italienii erau probabil prea relaxați să curețe pârtia de zăpada proaspătă. Au dat-o cu siguranța sportivelor. Aiurea! Se vede mai jos că n-a fost cine știe ce tragedie, doar vreo 20cm de zăpadă.

Skipass-ul Dolomiti Superski valabil în toate cele 12 regiuni este ofertat atât de avantajos încât nu merită să vă chinuiți cu skipass-uri pe regiuni pe zile. Nouă ne-a ieșit în jur de €56/zi/persoană luat pe întreaga perioadă. Vedeți detalii la https://www.dolomitisuperski.com/en.

alpine ski in Dolomiti — Dolomiții italieni adnotați doar cu obiectivele relevante pentru schi alpin. Aici avem doar localitățile cu instalații de schi, apoi masivele, munții, văile si trecătorile *pe care se poate schia*. Am pus și cele 12 regiuni cu mov. Detalii pentru fiecare găsiți pe website-ul lor la link-ul de mai sus.

Schiul fond este la loc de cinste în Dolomiții italieni. Cam câte părtii de alpin, cam atâția km de fond au. Mi-am dus și echipamentul de clasic și cel de skate, dar degeaba, fiindcă pe vale fiind foarte cald, pistele erau muci, apoi am și căzut în primele zile la alpin și cu un genunchi protejat în orteză și o coastă supărată nu mi-a venit deloc să mă dau la fond. Abia reușeam să mă bucur de alpin, cu icnete la fiecare compresie de torace. Păcat, fiindcă Val di Fassa găzduiește una din cele mai celebre piste de fond numită Marcialonga, care se întinde din Predazzo din Val di Fiemme până sus în Canazei în fundul Val di Fassa. Mai sunt câteva centre importante de fond în Dolomiți. Una majoră este în zona nordică în Val Pusteria, un paradis pentru fondiști și biatloniști. Ăștia au un site propriu unde au adoptat și Siusi și Cortina, cu skipass dedicat de €50/săptămână și gestionează aproape 1000km de piste: https://www.dolomitinordicski.com/en. Dintre cele de pe acest site am văzut doar pistele din Alpe di Siusi, un platou înalt de cca 2000m deasupra lui Val Gardena, foarte mișto pentru schi fond. Vedeți mai sus poza cu Alpe di Siusi în care se văd pistele de fond. Când eram pe schiuri de alpin, era chiar ciudat să vezi niște nebuni pe schiuri de fond cum urcă și te încurcă intersectându-se cu pârtiile de alpin. Apoi mai sunt câteva trecători înalte care au baze de fond. Le-am marcat pe harta de mai jos.

cross country ski in Dolomiti — *Dolomiții italieni adnotați doar cu obiectivele relevante pentru schi fond.*

Restaurantele sunt ce trebuie. E drept că puține sunt cele care deschid înainte de 18:00, dar haleala și machitul sunt de calitate, așa cum te aștepți de la italieni. Inclusiv micul dejun de la hotel era corect. Am încercat Osteria de la benzinăria din Vigo, Le Giare din Pozza și Ta Mongo din hotelul San Nicolo de la gondola Buffaure din Pozza. Am mai fumat și altele, dar la astea 3 ne-am întoarce fără ezitare. Apoi cabanele de pe pârtii sunt fabuloase. Ți-e mai mare dragul să te lăfăi la 2500m pe șezlonguri sau pe terasele lor însorite și să te servească cu nimicuri. Da, cafeaua și berea e perfectă oriunde.

Am încercat și halelile lor tradiționalele din Trentino sau Südtirol: gäluștele alea trentineze cu ierburi sau alte căcaturi merg dar doar o dată, la fel și supa de orz, însă chiftelele de cerb sunt fabuloase și brânzeturile locale dacă sunteți pe felie. În rest e bucătărie italienească simplă cu paste și pizza și alte chestii obișnuite. Influența austriacă se impune și la bucătarie, cu platourile pentru schiori sau snowboard sau hocheiști, care sunt de fapt variațiuni de șunci, burgeri, ciuperci și ouă în jurul cartofilor tirolezi. Ah, și nu ratați kaiserschmarren, vestita clătită cu stafide și mere, zdrențuită si presărată cu zahăr pudră și dulceață.

*Kaiserschmarren la barista cu părul mov de la cabana Salei (cca 2200m).*

Cabana Salei (cca 2200m) de sub Sassolungo. Stâncile astea sunt celebre în rândul alpiniștilor și se numesc, de la stânga la dreapta, Grohmannspitze (cca 3100m, Sassopiatto este în spatele lui), apoi Punta delle Cinque Dita (cca 3000m) și în dreapta este chiar culmea Sassolungo (cca 3200m).

Ne-am abținut de la alte distracții, deși aveam spa la 100m de noi. Nici sania nu ne-a atras, fiindcă era zăpada moale și grea, abia practicabilă pentru schi. Nici schiul de noapte nu ne-a scos din cârciumă, deși se vedea de la geam. Am îmbătrânit 🙂

În concluzie, Dolomiții italieni sunt fabuloși. Nimic nu se compară cu pitorescul stăncilor de aici. Oricât de perfecți ar fi francezii în Les 3 Vallées, nu pot egala munții ăștia. Mai venim.

Vacanță de schi la Val Thorens

Publicat pe 28 ianuarie 2023 de Zoli Herczeg

Am vrut de mult să vedem Les 3 Vallées, unul din cele mai mari domenii schiabile de pe planetä, așa că sezonul ăsta ne-am organizat.

TL;DR așa e, e cel mai tare din cele pe care le-am văzut până acum. Pârtii, servicii, totul. Austriecii mai au de crescut să-i ajungă pe francezi, la fel bulgarii pe austrieci și noi românii pe bulgari.

Dar hai să le luăm pe rând.

Les 3 Vallées, adică cele 3 văi sunt în masivul Vanoise din estul Franței, într-unul din primele parcuri naționale cu același nume. Masivul Vanoise urmează după Mont Blanc și Massif des Écrins pe locul 3 ca mărime și locația lui se află între primele două (vezi poza de mai jos mâzgălită de pe gogu). Fiind zonă protejată se pare că e o atracție majoră și pe timp de vară pentru iubitorii de drumeții montane. Pentru sezonul de iarnă masivul Vanoise găzduiește mai multe stațiuni de schi: Val d’Isère și Tignes pe latura estică și cele 3 văi ale noastre pe latura nord-vestică. Ele sunt văile Belleville, Méribel și Courchevel, ultimele două dând și numele stațiunilor de pe văile respective. Pe valea Belleville sunt 3 stațiuni importante toate parte ale comunei Belleville: St Martin, Les Menuires și Val Thorens. În aceste stațiuni din masivul Vanoise a avut loc olimpiada de la Albertville din 1992. Cei 600 km de pârtii din Les 3 Vallées se împart aproximativ egal între:

Val Thorens la altitudinea de 2300m,
Les Menuires (1850m),
Méribel (1750m) și
Courchevel (1850m).

St Martin contribuie doar cu 2 pârtii, însă ambele barosane de 1000m diferență de nivel. Cu alte cuvinte ăsta micu’ din 3 Vallées bate aproape toate stațiunile de schi din România. De aici de pe creasta din dreptul lui St Martin se poate coborî în Méribel pe pârtia de competiție Roc de Fer pe care probabil o vom revedea peste o săptămână la mondialele de schi alpin.

Masivul Vanoise și localitatea Moûtiers de la baza celor 3 văi

Noi am ales să stăm în Les Menuires, care se marketează o stațiune de familie. Nici un regret. Am avut noroc cu o ninsoare masivă în săptămâna dinaintea vacanței noastre și apoi de un ger năprasnic în timp ce am fost acolo, cu -18° dimineața iar la amiază, după ce se încălzea, aveam -10°. Perfect pentru schi!

Drumul până în Les Menuires sau Val Thorens se poate face lejer cu avionul și autobuzul. Noi am zburat low cost cu Wizz la Lyon și am luat bilet de autobuz de pe altibus.com. De fapt autobuzele au fost mai multe: primul ne-a adus de la aeroport în Moûtiers (un fel de Sinaia) în cca 2h30 la confluența celor 3 văi. Dacă decideți să luați trenul de la aeroport, atunci Moûtiers este stația destinație. De aici pleacă alte autobuze în sus pe cele 3 văi. La Les Menuires se ajunge în cca 45min, la Val Thorens în cca 1h. Spre deosebire de Val Thorens care e foarte compact, înghesuit într-o căldare glaciară, Les Menuires este lăbărțat în 5 cartiere. E și el străbătut de pârtii și instalații ca și Val Thorens, așa că odată cazați vă puteți mișca ușor pe schiuri sau pe instalații sau cu lifturile publice. Totuși fiindcă e mai întins, au băgat autobuze locale gratuite de la gara centrală înspre cartiere. Așadar ăsta a fost al treilea autobuz, de doar 5 min. La întoarcere la fel, dar fiindcă avioanele Wizz zboară doar luni, miercuri și vineri, iar autobuzele din și spre Lyon doar vineri, sămbătă și duminică, a trebuit să stăm o noapte în Lyon, low cost la ibis budget dar civilizat. La dus am plecat vineri dimineața la 7 și am ajuns seara la 7 la cazare. La întors am plecat duminică la 8, ne-am cazat la prânz în Lyon, am petrecut dupămasa acolo și am luat avionul de luni dimineață de la 9 spre București.

Se poate merge și cu mașina, chiar am un vecin care face asta de mult timp, însă mi se pare o oboseală prea mare să stai 4 zile lungi în mașină. Apoi ne-am gândit și la închiriat mașină ca să evităm autobuzele, însă nu ai ce face cu mașina sus. Practic mașina ar fi stat 8 zile degeaba.

Cazarea am ales-o într-un apartament micuț chiar lângă pârtie (clădirea se numește Les Soldanelles) și foarte aproape de una din gondolele principale din Les Menuires. „Ski in ski out” cu rastel la primul etaj (parter) și acces cu liftul la etajele superioare. Foarte bine gândit pentru schiori. Era un apartament dat pe booking printr-o agenție (Interhome). Practic nu ne-am întălnit nici cu gazdele nici cu agenția. Le-am mai adresat eu câteva întrebări pe email, dar interacțiunea a fost „no touch”. Ah, o chestiune pe care am întâlnit-o pentru prima oară: gazdele nu puneau la dispoziție prosoape și nici lenjerie de pat. Era un „fine print” acolo pe booking care mie mi-a scăpat. S-a rezolvat simplu, prin agenție, pe bani, bineînțeles. Noroc că am văzut din timp și le-am comandat să le avem în apartament. Am avut o vedere superbă spre pârtii și spre vârfurile de 3000m din jur.

Vedere din balcon spre pârtie, gondolă, 2 scaune și vârful Cime Caron de 3200m

Pârtiile sunt nesimțit de multe. Nu am apucat să fumăm decăt jumătate din cele din Les Menuires și Val Thorens. Sunt câte 80 în fiecare. În Méribel și Courchevel nici măcar nu am coborât. Probabil că dacă eram mai mulți băieți, ne-am fi dus măcar de palmares. Sunt multe pârtii albastre și roșii, iar puținele negre nu erau amenajate din cauza zăpezii târzii. Te puteai da pe ele dar era o luptă continuă. Probabil mai târziu în sezon le vor bate și pe alea. Ah, era totuși o excepție: în Val Thorens pârtia Yannick Richard era suspect de liberă, se vedea din cabina Peclet. M-am dus a doua zi și am aflat de ce nu era nimeni: fiindcă tocmai se organiza un concurs pe ea. N-a fost nici o tragedie, fiindcă pârtiile astea albastre sau roșii lungi, cu diferențe mari de altitudine de peste 1000m, sunt solicitante chiar dacă nu sunt abrupte.

Val Thorens văzut de pe vârful Pointe de la Masse (2800m). Deasupra stațiunii, vârful din mijlocul pozei este Aiguille de Péclet (3561m). Spre dreapta avem pe rând Col de Thorens (3000m), Col de Rosael (3000m) și Cime Caron (3200m), iar spre stănga este Col de la Chambre (2850m). Toată această căldare formează domeniul schiabil Val Thorens.

Legăturile între stațiuni sunt foarte simple. În zilele în care doream să schiem în Val Thorens, urcam pe creastă cu prima gondolă, asta din fața casei, coboram oblic în Val Thorens și prindeam încă pârtii virgine până se trezea tineretul de acolo. După masă returul era pe schiuri direct pe vale și gata, eram rupți.

Fiică-mea pe Col de la Chambre (cca 2850m) de unde puteai coborî spre Méribel, spre Val Thorens sau spre Les Menuires. Vârful din plan îndepärtat cu un moț de nor este Mont Blanc (4808m).

Instalațiile sunt fără cusur. Nu am văzut vechituri. A fost totuși o problemă cu frigul extrem. Din cauza lui, toată lumea se înghesuia la gondole. Noroc că aveam de unde alege și noroc că nu era încă full season cu prea multă lume. Sunt prietenoși și cu pietonii, cu pasionații de munte care nu sunt pe schiuri. Au un număr mare de instalații pe care sunt acceptați drumeți. Au chiar o hartă dedicată pentru ei și cartele la jumătate de preț față de skipass.

Lăfăit pe un șezlong pe vârful Pointe de la Masse (2800m) admirând Massif des Écrins (gâlma cea mai înaltă care se vede prin geamul din dreapta este Barre des Écrins de 4102m)

Skipass-ul l-au scumpit și ei cu vreo 10% cum am văzut că au făcut-o cam toți vesticii. Bine că nu a fost cu 50% ca la Sinaia. €50 era skipass-ul pe 4h în Les Menuires (cuplat din oficiu cu St Martin), €62 pe toată ziua, €67 dacă doreai o zi combinată cu Val Thorens și €72 pe toate cele 3 văi. Din experiența anilor precedenți, am decis să luăm cartele pe câte o zi, fiindcă se anunța vreme schimbătoare. Am economisit destul de mult luând cartele de 4h pentru fete (era greu să reziști pe vreme rea sau pe ger năprasnic toată ziua) și luând cartele combinate doar în zilele frumoase. Am și stat o zi fără schi fiindcă era cumplit afară, așa că ne-a rămas o sumă frumușică din bugetul inițial calculat pentru toate cele 3 văi. Sumă care s-a dus pe… păpică.

Fiică-mea la coborârea de pe Aiguille de Péclet și vedere spre Val Thorens. Vârful din stânga pozei este Pointe de la Masse (2800m).

Restaurantele sunt punctul unde francezii sunt la înălțime. Eu nu am mai văzut la astfel de altitudini cârciumi care să fie atât de atente la servire, la prepararea mâncării, la spectacolul halitului și machitului. Ne-am dus încă din prima seară, dar stai, n-avem locuri la ora asta, vă rezervăm pentru mâine. Pfff, asta e, am intrat în joc și a fost tare fain. Ne-am tot mutat de la un restaurant la altul, dar nu aveai cum să greșești. Problema e că spectacolul ăsta cu mâncărică bună și vinuleț franțuzesc a costat mult mai mult decât ne așteptam. Totuși eram la peste 1800m, altitudine la care în alte țări abia ieșite din… cum e România, nu ajunge nici curentul electric, ce să mai vorbim de fondue, raclette, tartiflette, crosiflette și alte finețuri savoiarde spălate cu vinurile locale pe care le luam la plesneală așa cum le recomandau ospătarii. A ieșit bine de fiecare dată. La sfârșit aruncau în tine cu niște păhărele de Génépi din partea casei și deveneam prieteni. Să nu dea domnul să le refuzați Génépi-ul! Asta e băutura lor locală și sunt foarte mândri de ea. E un lichior făcut din alcool simplu de grâne, infuzat cu o floare alpină ce îi dă și numele și gustul ușor spre absynth, dar băubil. Sticlele autentice au chiar o crenguță a florii de Génépi în ele. Chiar și deserturile erau spectacol. Imaginați-vă un viscol pe la 2500m și o cabană care te îmbie să te încălzești. Te oprești, intri și încă de la intrare treci pe lângă niște vitrine imense cu plăcinte de tot felul. Normal că le încerci, deși tu te-ai oprit doar pentru o cafea și un pișulică. Am fost și la un restaurant gourmet, unde spectacolul este dus și mai departe. Era o plăcere să îi asculți ce povești spuneau despre crearea fiecărui fel de mâncare sau desert. Am dat bugetul pe 3 zile la ei dar a meritat. Ah, puteți mânca și la 2 stele Michelin pe valea de alături, în Méribel. Noi ne-am mulțumit cu ai noștri. Ok, recunosc că am exagerat chiar și așa, dar am spus mai sus că am economisit la skipass, așa că am ieșit în buget. Da, se poate mânca și ieftin. Era un supermarket de unde puteai lua ingrediente dacă aveai chef de gătit. Noi am refuzat să gătim, dar nu ne-am putut abține să nu încercăm puiul rotisat acolo în magazin, cam cum fac ai noștri de la Mega Image, doar că pui întreg și lăsat suculent, nu uscat cum le fac proastele astea de la noi. Vasăzică dintr-un pui din ăsta întreg, comandat de dimineață, de €16,70 la care mai luai o baghetă și o pungă de salată, aveai o cină în familie de îți lingeai toate degetele.

Desert cu brânză de capră, fructe de pădure și flori

Pârtia de schi fond pentru muritori era în poiana numită Plan d’Eau. Meseriașii pot merge și în jos pe vale până în St Martin și înapoi, dar e o diferență de nivel prea mare (400m) pentru gladiolele mele. Din cartierul Reberty, unde locuiam noi, puteam coborî în Plan d’Eau printr-o succesiune de lifturi și pasaje care trec prin clădirile de locuințe, cam cum au făcut negustorii de mătase lionezi din perioada renascentistă în Vieux Lyon cu așa numitele traboules. În maxim 15 min ajungeam în Plan d’Eau, îmi făceam de cap pe acolo și apoi mă întorceam cu scaunul din vale până la locuință. Să nu vă uitați skipass-ul pentru a beneficia de luxul ăsta de a urca cu scaunul. Pistele din Plan d’Eau erau amenajate regulamentar cu șanțuri pentru clasic, bătute pentru skate, drumul pietonal separat ca să nu strice pista de schi fond, hărți, indicatoare, foarte bine pus la punct totul. Erau câțiva turiști care trăgeau la țintă cu arme de biathlon și foarte mulți drumeți care se plimbau pur și simplu pe acolo bucurându-se de peisaj.

Alte distracții. E plin de ele: bazine, cinematografe, dar ne-am abținut din cauza gerului. Parcă nu ne venea să mergem la spa după ce veneam înghețați de pe pârtie, mai ales că aveam treabă la cârciumă de la 7. Am bifat totuși cea mai lungă pârtie de sanie din Franța, Cosmojet-ul de 6km din Val Thorens cu o diferență de nivel de cca 700m. Este amuzant, dar numai până începi să o iei razna cu sania aia de plastic ca un lighean dreptunghiular și te răstorni de câteva ori de pe marginea aia, care e făcută să te protejeze de prăpastie, de îți intră zăpadă și în suflet. Au săniile alea niște mânere de căcat cu care ar trebui să le poți controla, dar na, nu îți iese tot timpul. Am scăpat ușor cu câteva vânătăi și o intercostală supărată, de icneam apoi la fiecare întoarcere în pat vreo 3 zile. Nu zic să nu mergeți, ne-am hăhăit și noi, dar eu nu mă mai duc nici să mă împuști.

Mândra mea pe lighean, pardon, pe sania Cosmojet, rupând-o la vale spre Val Thorens de la 3000m

Concluzie: francezii sunt la alt nivel cu distracțiile astea de iarnă și se pricep să îți ia banii pe servicii, însă a meritat fiecare cent. Nu trebuie să vă faceți griji dacă nu știți franceza. Este o zonă turistică unde se vorbește engleza, iar în cârciumi, unde e mai delicată conversația, mare parte din ospătari nici măcar nu sunt francezi.

Schi fond pentru începători – stilul skate

Publicat pe 2 ianuarie 2023 de Zoli Herczeg

În urmă cu 5 ani scriam pentru prima oară despre schi fond, o pasiune care mie mi-a schimbat modul în care privesc vacanțele de iarnă. Mereu îmi aleg stațiuni care au și piste de schi fond, pe lângă pârtiile de schi alpin. Recomandam în acel articol să începeți cu stilul clasic, dar haideți să vorbim și despre stilul liber (skate). Dacă nu știți încă despre stiluri, mergeți și citiți întâi articolul din 2017 „Schi fond pentru începatori”.

Echipamentul. Trecerea la stilul liber (skate) înseamnă echipament nou. Deși puteți încerca mișcările de skate și cu schiuri de fond clasice, nu vă chinuiți prea mult. Dacă o luăm așa, și cu schiuri de alpin puteți face mișcări de skate pe porțiunile mai drepte și chiar vă recomand ca să simțiți canturile. Totuși, echipamentul adevărat de skate înseamnă alte schiuri, alți bocanci și alte bețe. Reamintesc că schiurile de skate sunt mai scurte decât cele de clasic și au talpa uniformă pe toată lungimea (lipsesc solzii sau zona de aderență). Eu mi-am luat de la sportisimo unele exact cât înălțimea mea (186cm). Bocancii de skate au niște plastice de rigidizare în zona gleznelor pentru a permite împingerea cvasi-laterală tipică stilului skate. Dacă la clasic nu e o tragedie unul sau două numere în plus la bocanci, pentru skate luați-vă ceva fix pe picior. Senzația după strângerea bocancului trebuie să fie de „nu mișcă nimic”, la limita disconfortului. Bețele de skate sunt în schimb mai lungi decât la clasic. Dacă la clasic, stând drept fără schiuri, pumnul de pe bățul ținut vertical pe sol trebuie să fie undeva la înălțimea umerilor, la skate pumnul trebuie să fie deasupra umerilor. Eu mi-am luat de 165cm, de data asta cu clic, ca să pot decupla ușor bețele de pe mănuși. E bine să știți dimensiunile astea și în cazul vostru, pentru a ști ce să închiriați pe aiurea.

Locurile unde se poate schia în stil skate sunt exclusiv pe pistele amenajate, fiindcă zăpada trebuie să fie bătută. Pe coclauri încă aștept o iarnă geroasă ca să încerc pe lacul înghețat, dar trebuie să se alinieze multe chestii pentru asta: ger consistent, zăpadă proaspătă căzută uniform peste gheața lacului, neviscolită și în strat nu foarte gros. În 2017 am avut așa, însă nu eram eu pregătit pentru skate. Cu iernile astea tot mai blânde, nu vă faceți speranțe și mergeți pe pistele amenajate. În Romănia recomand Cheile Grădiștei Fundata, Harghita Băi și Piatra Fântănele. În afară vă recomand când mergeți în vacanțe de schi alpin să vă alegeți o stațiune unde sunt și piste de schi fond. Plecați un pic mai devreme de pe pârtiile de alpin (15:00) și veți putea încerca și schi fond până se întunecă. Nu vă trebuie mai mult de o oră. În Bulgaria recomand Borovets și cam atât. Au o pistă de biatlon (Sport Centre Bistritsa) amenajată parțial, dar suficientă pentru începători. Din păcate nu am văzut-o niciodată amenajată cu șanțuri pentru stilul clasic, dar oricum noi vorbim aici de skate. În Bansko e suboptim, fiindcă pista de schi fond este la capătul de sus al gondolei și logistic e complicat să vii jos în stațiune după o zi de schi alpin, să te schimbi, să-ți iei echipamentul și să urci din nou cu gondola. O soluție e să te dai pe pârtia aceea de legătură super domoală dintre capetele gondolei, pe care poți urca lejer cu schiurile de fond, cel puțin pe jumătatea inferioară. Eu n-am mers niciodată până sus pe schiuri de fond, dar cred că dacă o face cineva, nu-i mai trebuie altceva. E suboptim și la Pamporovo, fiindcă pistele alea pe care le marketează ei sunt de fapt niște legături pe linie de nivel între pârtiile de alpin, folositoare mai mult pentru ratrakurile lor. În lipsă de altceva e ok și așa, facem un du-te-vino pe acolo și cam aia e. În rest, în Austria, Franța, Italia cerul e limita. Mai degrabă stațiunile care nu au piste de fond sunt excepțiile.

Sfaturi și greșelile asociate. Bun, și ajungem și la cum schiem skate. În primul rând ne uităm din nou la moșulică:

Apoi uităm detaliile legate de diferitele tehnici de a puncta cu bețele. Alegeți una cu care vă simțiți confortabili și concentrați-vă pe picioare și echilibru. Eu prefer să punctez cu bețele pe un singur picior fiindcă rareori ajung să alerg atât de intens încât să am nevoie de altceva. Iar legat de picioare și echilibru:

1. Non-cantarea. Cel mai important aspect mi s-a părut să dezobișnuiești picioarele să stea pe canturile din interior. Din păcate, cei care faceți schi alpin, veți avea acest reflex necondiționat de a canta pe interior și a nu lăsa talpa schiului să fie orizontală (plată) pe suprafața zăpezii. Asta va duce la o alunecare scurtă la fiecare împingere. Soluția este una simplă, pe care o amintește și moșulică mai sus, concentrați-vă să cantați pe exterior. Da, atât de mult trebuie supracompensat pentru a obișnui picioarele să nu stea cu schiul pe cantul din interior. De fapt, a doua zi când mergeți la schi alpin, țineți minte când nu faceți nici carve, nici cristiane, ci doar alunecare, să apăsați pe canturile exterioare ca să forțați picioarele să țină schiurile orizontale pe zăpadă. O să vă folosească și la alpin, sigur că da.

2. Traiectoria corpului. Al doilea lucru pe care l-am simțit că ajută mereu este traiectoria în zigzag. Tot de la schi alpin avem o sechelă de a păstra traiectoria corpului cât mai liniară (mai ales la slalom) și a trimite schiurile din genunchi ba în stânga, ba în dreapta. Ei bine, la schi fond dacă lași doar piciorul să alunece în diagonală fără să duci și corpul după el, va rezulta o alunecare scurtă, ineficientă. Soluția e bineînțeles să duci corpul deasupra schiului care alunecă și să „patinezi” pe el cât mai mult. De aia se numește stilul skate! Făcând asta, corpul va urma o traiectorie în zigzag. Da, știu că pare ciudat și simplist ce spun, dar pentru începători ca noi este important să conștientizăm chestii de bază.

3. Recuperarea. Al treilea lucru de bază pentru noi începătorii este recuperarea schiului din spate. Pentru ca patinarea de la punctul 2 să fie amplă, piciorul din spate trebuie ridicat și adus până aproape de celălalt, evitând să rămânem crăcănați. Probabil vă veți gândi că astfel vom încăleca cozile schiurilor, dar nu trebuie să vă faceți griji, fiindcă schiul din spate va fi încă în aer când se apropie de piciorul în alunecare, iar când patinarea pe piciorul din față se stinge și începeți împingerea în cealaltă direcție, atunci schiul din aer va trece frumos pe lângă bocanc și ajunge pe zăpadă cu coada chiar acolo, începând patinarea pe această nouă direcție. Dacă rămânem crăcănați și nu adunăm picioarele, atunci nu facem nici punctul 2 corect și se strică totul. Puneți-l pe moșulică pe slow-motion și veți înțelege imediat.

Și acum că am aflat la ce să fim atenți (cantarea, traiectoria și recuperarea), haideți pe pistă să exersați. Mie de obicei îmi trebuie vreo 2 ieșiri ca să simt că îmi dau drumul, iar a treia zi, când mă simt regele pistei de fond, trece câte un meseriaș în viteză pe lângă mine de fac otită. Nu vă descurajați!

PS: departe de mine gândul să mă erijez în instructor de schi fond. Dimpotrivă! Dacă aveți posibilitatea, vă recomand să angajați un instructor adevărat la fața locului. Totuși, ce am scris mai sus vine din experiența mea, adică a unui începător ca voi, care și-a pus schiurile și a exersat de la zero până i-a ieșit ceva de care se poate bucura.

Vacanță de schi cu băieții la Kaprun

Publicat pe 3 august 2020 de Zoli Herczeg

Deși au trecut aproape 5 luni de la asta, hai să nu o las nedocumentată.

Deși am avut noroc cu carul la Borovets la început de an când a nins chiar înainte să ajungem, era totuși clar că sezonul de schi va fi suboptim. Așa am decis cu băieții că facem o aroganță pe un ghețar în Austria la început de martie. Fără soții și copii.

Am studiat un pic și dintre cei 8 ghețari austrieci, doar 3 sunt mai barosani, cu peste 40 km de pârtii: Hintertux, Stubai și Kitzsteinhorn. Cum pe primii doi i-am fumat deja, am decis să mergem în Kaprun, sub ghețarul Kitzsteinhorn.

Plecarea a fost ciudată, fiindcă chinezii erau deja în pioneze cu covidul, iar în Europa apăreau primele focare. Mulți turiști au renunțat să mai meargă în săptămâna aia. Gazda noastră se plângea că mai toți nemții și-au anulat rezervările. Noi ne-am bucurat, fiindcă știam că nu va fi aglomerație. Să nu credeți însă că erau puțini. Stațiunile astea bengoase, chiar dacă sunt ocupate la un sfert din capacitate, sunt animate binișor.

Am mers low-cost, ca pe vremuri, cu oprit în piață la Mosonmagyaróvár pentru cârnați, slană și murături, pâine din aia țărănească și apoi la Tesco pentru un coș de alte mâncăruri și ingrediente cu planul de a ne găti singuri. Băutura am luat-o de acasă, urmând să luăm doar bere de la austrieci, iar apa de la robinet.

Prima zi am schiat de încălzire în Schmitten, muntele de deasupra lui Zell am See, cu vederea aceea superbă asupra lacului. Totuși valea era fără pic de zăpadă, deși era încă început de martie, practic high season. Pârtiile de sus erau perfecte, însă pe măsură ce te apropiai de vale deveneau tablă, iar mai spre prânz și după masă erau fleașcă.

Seara am ieșit la un schi fond în Kaprun pe singura pistă de cca 2km fleșcăită, întreținută cu greu vis-a-vis de gondola Maiskogel, imediat peste gârlă. Puteți ieși și seara fiindcă aprind luminile. În mod normal, când e frig și zăpadă, au mai multe piste.

A doua zi ne-am dus sus pe ghețarul Kitzsteinhorn unde a fost totul ireproșabil, deși nici acolo nu îți venea să schiezi până la bază din aceleași motive de inflație de grade celsius.

A treia zi am luat o pauză de vreme rea. Doar schi fond. Trist. Apoi ne-am gândit un pic, ce-ar fi să dăm o fugă pe ghețarul Hintertux, la doar 100km și 2 ore de noi.

A patra zi ne-am trezit devreme, am trecut muntele peste Krimml pe la 1400m și am ajuns dimineața să prindem prima gondolă în Hintertux. Vreme superbă de data asta și totul impecabil.

La întoarcere nu m-am putut abține să nu bag câteva ture de schi fond în Madseit pe valea Tux. Apoi ne-am dus pe vale către Kaprun, pe la cascada Krimml și am aflat “the hard way” că valea aia este protejată și trebuie plătită o taxă ca să treci cu mașina. N-a meritat, fiindcă era deja seara și nu am văzut mare lucru.

A cincea zi am mai băgat un Kitzsteinhorn și ne-am împachetat fiindcă de acasă veneau amenințările de lockdown, stare de urgență și alte bau-bauri de cozi la vamă.

Am plecat cu o zi mai devreme, ca să avem un buffer dacă întâmpinam probleme la granițe. N-a fost cazul. Am avut doar o „mică” coadă de câțiva km la granița austro-ungară. Am ajuns la fix înapoi pentru lockdown. Toate stațiunile de schi s-au închis după ce ne-am întors.

Data viitoare ne vom caza în Zillertal sau în Tux ca să putem ajunge ușor și în Stubai. Pe hartă cei 3 ghețari barosani sunt de la vest la est în ordine Stubai, Hintertux și apoi Kitzsteinhorn din 100 în 100 km. Primele două în landul Tirol și ultimul în landul Salzburg. Aia ar fi aroganța maximă, să schiem pe toți trei ghețarii mari într-o singură vacanță. Altfel Kaprun este foarte fain, un loc unde cu siguranță ne vom întoarce dacă omenirea va reuși să conviețuiască cu virusul ăsta nenorocit.

LE: Ia uite cum arăta un viitor focar de COVID, cu nemții cântând pe mese Mama Lauda în gura mare:

Vacanță de schi în Borovets

Publicat pe 2 februarie 2020 de Zoli Herczeg

Au trecut 3 săptămâni de când ne-am întors dar de-abia acum am apucat să fac un rezumat. Borovets este o stațiune de schi la 1300m altitudine în Bulgaria. După Bansko și Pamporovo a trebuit să o încercăm și pe ultima din tripleta de stațiuni faimoase bulgărești. Bine na, mai e Vitoșa chiar lângă Sofia, o stațiune mai micuță cu pârtii cam cât avem în Poiana Brașov, dar probabil că acolo nu vom ajunge.

Dintre cele 3, Bansko și Borovets sunt în munții cei mai înalți din Balcani, în munții Pirin respectiv Rila, iar Pamporovo este în munții Rodopi, mult mai scunzi. Borovets este la baza vârfului Musala de 2925m, numit așa de pe vremea ocupației otomane (muntele lui Allah). Musala fiind cel mai înalt, este o atracție turistică și pe timp de vară.

Drumul de 450km din București se face în 6h30min cu mașina, regulamentar. Borovets e la cca o oră la sud de Sofia. Lejer. Am avut mare noroc că a nins de a rupt înainte să ajungem și în prima zi. Apoi s-a făcut frumos. Ger, dar frumos.

Stațiunea se pare că a fost construită de nomenclatura comunistă. Zona a fost declarată apoi parc național iar construcțiile limitate. E un mix între niște mega hoteluri (de exemplu hotelul Rila este chiar la baza zonei schiabile Sitnyakovo) și niște blocuri cu apartamente. Noi am închiriat (de pe booking.com) o garsonieră spațioasă recent renovată într-un bloc numit Iglika 2 din spatele hotelului Rila. Diana s-a purtat exemplar cu noi. Era fain că aveam închirietorie de schiuri și minimarket la parter, ambele accesibile și din interior. Practic mergeam în papuci la magazin.

Pârtiile sunt împărțite în trei zone (Sitnyakovo, Yastrebets și Markudjik) legate între ele cu niște drumuri de legătură schiabile. Fiecare dintre cele trei zone din Borovets bate de departe orice stațiune de schi din România. Adăugând și pistele de schi fond, Borovets este după părerea mea chiar și peste Bansko la capitolul pârtii. Zona schiabilă Markudjik este în zona alpină la 2500m, practic pârtiile sunt trasate într-o zonă cu jnepeni, cu o priveliște superbă către vârful Musala pe vreme frumoasă. Aceeași zonă devină cumplită pe ceață sau când ninge.

Legăturile dintre Sitnyakovo și Yastrebets (ambele sensuri) sunt schiabile însă panta nu e cine știe ce și trebuie să dai din bețe. În plus, drumurile astea sunt prin pădure și zăpada nu se depune suficient așa că fiți atenți la pietricele. La fel este și legătura dintre Markudjik și Sitnyakovo, numită și Musala Pathway. Interesați-vă de starea acestor legături înainte de a le folosi. Noi ne-am băgat, dar schiurile au trebuit servisate la plecare.

Instalațiile sunt moderne în toate zonele cu excepția gondolei, care e o ciudățenie din anii 70-80 de o vârstă cu telecabinele de la Sinaia și Bușteni. Trebuie să împingi de ușile alea ca să stea închise, altfel te bate vântul pe tot parcursul de cca 30 minute până pe creastă. Atenție și la teleschiurile din zona Markudjik! Te smucesc, te ridică de la sol, așa că nu sunt pentru începători. Folosiți scaunul de acolo fiindcă în caz de cădeți de pe teleschi, traversarea printre jnepeni până pe pârtie nu e deloc amuzantă.

Ski-pass-ul este cât în Poiană, cca 150 lei pe zi. Adică primești de vreo 3 ori mai mult la aceiași bani. O da, în zona Sitnyakovo se poate schia și pe nocturnă, de la 18:00 la 21:30, dar cu ski-pass separat.

Restaurantele sunt concentrate jos în stațiune la baza pârtiilor Sitnyakovo. La baza pârtiilor Yastrebets e ceva la acel hotel dar nu te lasă cu clăpari așa că pas. Mai sunt două cârciumi sus la 2300m între capătul gondolei și pârtiile Markudjik. Aici e totul mai rustic, în regim de cabană, dar oamenii se străduiesc să te servească ca lumea, deși se vede de la o poștă că nu sunt horeca-people ci mai degrabă alpiniști. E fain să stai aici la o supă, la un ceai și să te bucuri de soare. Jos pentru cină recomand restaurantul Victoria, sau White Horse, ambele la baza pârtiilor Sitnyakovo, cu vedere spre pârtii. În rest, dacă vreți ceva rapid, atunci veți găsi street food din belșug. Dacă la Pamporovo nu am găsit practic business care să nu accepte card, aici au fost multe. Cash-ul e de bază, așa că schimbați leva. E plin de schimbătorii care schimbă lei la curs de bun simț.

Pârtia de schi fond este una greuță. Este practic un traseu pentru biatlon unde am tras câteva trânte zdravene. Am exersat stilul liber, dar nu pot spune că sunt confortabil cu el. Zburdau ceilalți pe lângă mine, dar nu m-am lăsat, am băgat schi fond în fiecare zi căte o oră. Puteți închiria schiuri de fond de lângă gondolă, iar pârtia de schi fond este la câteva minute de acolo.

Dacă afară nu avem, vă dau eu un pic de ninsoare:

Prin geamul de plexi al gondolei (cca 2000m):

Gondola văzută de pe pârtie (cca 2200m). În vale în partea dreaptă pe acel podiș de cca 800m altitudine este orașul Samokov. În stânga în zare este muntele Vitoșa la baza căruia este Sofia (nu se vede fiindcă e după podiș cu vreo 300m mai jos în altitudine). În plan îndepărtat nu știu ce munte e ăla… Să fie Retezatul și Parângul din România?

La baza pârtiilor Sitnyakovo cu tunurile de zăpadă profitând de ger:

Soarele prin jetul tunului de zăpadă și un brad (Yastrebets – cca 2000m):

Partea superioară a pârtiilor Sitnyakovo (cca 1800m):

Drumul de legătură dintre Yastrebets și Sitnyakovo pe o porțiune cu zăpadă generoasă, fără probleme de pietricele (cca 1500m):

Pârtiile Markudjik văzute de la capătul gondolei (cca 2350m). În plan îndepărtat este vârful Musala (2925m), iar în dreapta sunt cele două cabane de care vorbeam:

La cabanele de pe creastă (cca 2300m):

Coborârea de pe creastă spre Yastrebets. În vale se vede lacul Iskar la o altitudine de cca 800m, un fel de Vidraru. În plan îndepărtat se văd munții Balcani sau Stara Planina cum îi spun bulgarii:

Pe pârtia de schi fond cu noile mele schiuri de skate:

La baza pârtiilor Sitnyakovo pe lună plină. În stânga este hotelul Rila, iar în dreapta restaurantul Victoria:

Vedere spre pârtie, de la White Horse:

Garsoniera de la Iglika 2:

În concluzie Borovets merită încercat, mai ales fiindcă este una din cele mai ieftine stațiuni de schi din Europa. Nu, cele din România nu se numără. Noi, dacă e să ne întoarcem în Bulgaria la schi, atunci vom alege Borovets fără nici o ezitare.

Vacanță de schi în Pamporovo

Publicat pe 10 februarie 2019 de Zoli Herczeg

Pamporovo este o stațiune de schi la cca 1500m altitudine în munții Rodopi, niște calcare frumușele în sudul Bulgariei, cu vârfuri de cca 2000m. Vârful Snezhanka de pe care se schiază în Pamporovo este de cca 1900m, aproximativ cât Postăvarul, doar că la ăștia sunt 5 telescaune care urcă pe vârf din toate direcțiile, fiecare deservind câte două pârtii. Plus teleschiuri.

Nu toate sunt instalații moderne. Dimpotrivă, veți găsi și ciudățenii antice cum e scaunul de o persoană dintre Malina și Studeneț, o chestie veche cam cum e scaunul din valea Dorului. Când am fost noi, scaunul de la lacurile Smolian nu a funcționat deloc, probabil din cauza unei defecțiuni.

Pârtiile sunt echilibrate ca dificultate, cu destul de multe pârtii grele unde vă puteți retrage când se aglomerează celelalte. Pamporovo este cam 3x Poiana Brașov la pârtii și instalații și cu servicii trei clase peste Poiană. E plin de cârciumi și restaurante, inclusiv pe vârf și pe pârtii.

Drumul până la Pamporovo este cam cât un București-Cluj și se face în cca 7 ore cu mașina din București. În ziua de întoarcere am mai băgat o juma’ de zi de schi fiindcă era prea frumos. Cu plecare la prânz, ajungi predictibil pe seară. Dacă sunteți iubitori de mare și Grecia, drumul este cel de Tassos, doar că în loc să ocolească munții Rodopi pe la est, drumul de Pamporovo urcă muntele pe valea Cepelarska vreo 70km. La obârșia văii, la cca 1400m altitudine începe stațiunea Pamporovo.

Pe drum puteți vizita și podurile minune (Wonder Bridges) cu un ocol de doar o oră și 15km de pe valea Cepelarska. Sunt niște formațiuni carstice cu aspect de poduri naturale. Acestea se formează de obicei prin prăbușirea unor peșteri din care rămâne doar o mică parte în picioare. În România avem ceva similar în podișul Mehedințiului la Ponoarele, lângă Baia de Aramă. Acolo se numește Podul lui Dumnezeu și chiar trece drumul județean (670) peste el.

E sărăcie în Bulgaria. Se vede și e reconfortant să crezi că stăm mai bine. Asta până treci granița înapoi în România pe la Giurgiu și îți vine să te scufunzi de rușine pe primii kilometri. Cum naiba nu reușim să facem o trecere de frontieră civilizată?

Cu cazarea a fost cam ciudat. Sunt oferte bune și multe. Am ales să ne cazăm în Studenets, un grup de clădiri la cca 1600m altitudine, chiar pe pârtie. Ei bine am spus clădiri, nu hoteluri și de aici și confuzia. Pe booking.com veți găsi tot felul de nume ciudate dar care nu sunt afișate nicăieri pe acolo. Bănuiala noastră este că sunt niște dezvoltatori care au construit clădirile alea pentru a vinde apartamentele. Ce nu au reușit să vândă, le închiriază în regim hotelier, iar cele vândute sunt închiriate de proprietari. Clădirile principale se numesc Grand Monastery 1, 2 și 3. Vorbiți cu persoanele care vă închiriază ca să vă explice cum găsiți ceea ce ați închiriat și de unde luați cheia (noi am luat-o de la paznicii parcării).

Parcarea e o problemă mai ales dacă prindeți zăpezi mari și ajungeți în weekend.. Printre clădirile din Studenets e o curte unde se poate parca dacă aveți noroc să găsiți loc. Au și o parcare subterană pe bani, iar dacă nu găsiți nici acolo, atunci sunt parcările de jos de la drum.

Se poate plăti cu cardul peste tot. Doar un pic de cash vă trebuie pentru bacșiș la restaurant.

Restaurantele de pe pârtii sunt foarte faine pentru a te încălzi la prânz cu o supă, ceai sau cafea în regim de cabană. Seara am mers la cină “la bumbăcel” și nu a trebuit să căutăm prea mult, fiindcă aveam chiar în Studenets câteva restaurante. Mehana (taverna) din Manastira 1 este un restaurant rustic, cu muzică populară balcanică și mâncare multă. Nu glumesc! Noi am mâncat și a doua zi din mâncarea comandată acolo. Platourile alea sunt imense. Gustul nu e însă grozav. Restaurantul Salute din clădirea Manastira 3 însă este despre gusturi și servire. Și nici nu e scump. Recomand cu căldură. Încercați desertul acela cu dovleac. Este fenomenal.

Se poate închiria echipament bun la prețuri decente. Am găsit inclusiv schiuri de fond pentru ambele stiluri la “Steve” (vezi ma jos pozele). Cam 20 BGN (cca 10 EUR) pe zi este un echipament de top schi+clăpari.

Nu am avut rastel de schiuri/clăpari la apartament, nici în clădire, așa că am folosit serviciul de depozitare de la închirietoria Atlantis. 1 EUR pe zi a meritat. Măcar aveau rastel cu aer cald pentru clăpari. Mi-au preparat schiurile peste noapte, canturi, ceară, tot tacâmul. Foarte de treabă oamenii.

Iubitorii de schi fond au la dispoziție un traseu de 3-4 km care pleacă din Studenets spre Stoykite pe linie de nivel. Pe harta de pe site sunt afișate mai multe trasee de schi fond (cele cu galben), însă nu e amenajat decât segmentul de care vorbeam mai sus. De fapt, realitatea e că ratrakurile folosesc traseul ăsta să treacă de pe o pârtie pe alta. Nu folosesc gheare pentru a face traseu de clasic ci doar nivelează. Traseul este folosit și de cei care ies la plimbare. Este totuși un traseu ok pentru începători ca mine. Am ieșit în fiecare zi o oră după schiul alpin, înainte să se întunece. Doar eu și ratrakurile mai eram pe munte la ora aia. Deși mi-am luat schiurile de clasic cu mine, mi-am închiriat de skate să mai exersez. Deabia a treia zi am început să simt că devin mai eficient. Dacă sunteți la început cu schiul fond, citiți articolul meu despre schi fond pentru începători.

Site-ul pamporovo.me este așa cum trebuie, pe modelul austriecilor, cu informații live (starea instalațiilor și pârtiilor), webcam-uri, meteo etc.

La prețuri Pamporovo este un pic sub Poiană, să zicem la 90%, dar cred că e din cauza că sunt mult mai multe oferte la toate serviciile: cazare, închirieri, restaurante. Skipass-urile sunt cam ca la noi, ceea ce e rușinos pentru noi fiindcă cerem tot atât pentru mai puțin.

Studenets văzut de la geamul unui apartament din Monastery 1. Pârtia coboară prin spatele clădirilor din față. În stânga sus se vede o mică parte:

Intrarea pe pârtia 2, numită Peretele. Jos se vede Studenets:

Telescaunul cu un loc și turnul de televiziune de pe vârf:

Schi fond de seară pe pârtia proaspăt bătută:

Închirietoria “Steve” din Studenets, cu schiuri de fond. E cea pe care scrie “Ski school – Sport shop” cu albastru:

Pârtia 12, ușurică:

Pârtiile 3 și 4, negresele:

Concluzia e că Pamporovo merită încercat, chiar dacă e cam ultima din tripleta de stațiuni de ski a Bulgariei, după Bansko și Borovets. Bulgarii ne dau clasă la turismul de iarnă. Cu ce naiba să concurăm cu ei? Poiana Brașov e singura care ar face față, dar doar dacă ar adăuga o instalație și câte 2 pârtii din când în când. Au trecut 7 ani de la ultima extindere din Poiană și nu dau nici un semn să facă ceva. Singura stațiune care evoluează este Straja, cu vreo 3 scaune adăugate în ultimii ani, dar Straja are mari probleme de capacitate a serviciilor de cazare.

Vacanță de schi în Stubai

Publicat pe 25 martie 2018 de Zoli Herczeg

Câteva gânduri din vacanța asta:

– Îi invidiez pe cei care locuiesc în vestul țării și pot ajunge într-o singură zi până în Austria, fără să se zombifice. Drumul până în Austria rămâne o problemă. Noi, plecând din București, avem noroc cu soacră-mea din Timișoara, care ne găzduiește și ne hrănește în cele două pitstop-uri la dus și la întors.

– Un overhead de 4 zile pe drum pentru o vacanță de o săptămână pare mult, însă merită cu vârf. Waze îți arată 10 ore la plecarea din Timișoara până în valea Stubai, dar mai adăugați măcar 2 ore pentru cele 3 stau-uri (blocajele de la intrarea în Germania, ieșirea din Germania și intersecția cu Zillertal), mai ales dacă mergeți sâmbăta.

– La blocaje, Waze s-ar putea să vă recomande să coborâți de pe autostradă și să o luați pe aiurea prin sate. Uneori e pitoresc și merită, dar alteori sunt încă câteva sute de alte mașini care vor merge tot pe acolo îndrumați de Waze și vă veți bloca mai rău decât pe autostradă. Am pățit ambele.

– Din Innsbruck veți merge vreo 10km spre sud pe autostrada Brenner, care e cu taxă suplimentară. 3 euro este taxa pentru bucata asta până în Schönberg.

– Valea Stubai e una foarte prieteneoasă pentru familii cu copii. Au cele mai favorabile gratuități și reduceri pentru cei mici, mai ales la skipass. Cam fiecare stațiune din Austria încearcă să își definească un atu. Așa cum Sölden e cu tineretul și petrecerile, Stubai e cu familiștii.

– Luați super skipass-ul care e cu vreo 10% mai scump decât cel pentru ghețar, dar e valabil pe toate instalațiile de pe vale. Sunt 2 locuri pe valea Stubai unde merită să mergeți la schi:

Schlick2000 (cu urcare din Fulpmes) este o zonă schiabilă cam de 2 ori cât Poiana Brașov, dar cu servicii ca lumea și cu pârtii de toate dificultățile. Instalațiile urcă până la 2300m. E ca și cum ai schia de pe creasta Făgărașului. Noi ne-am cazat în Fulpmes și am schiat 3 zile aici și 3 zile pe ghețar.
Stubaier Gletscher este zona schiabilă de pe ghețarii din fundul văii Stubai, sub niște vârfuri de 3300m. S-a dezvoltat frumos de când am fost ultima oară acum vreo 15 ani. Este perla văii și vă trebuie vreo 3 zile să “fumați” toate pârtiile pe îndelete. Sunt cam puține pârtii grele, însă puteți compensa cu lungimea. O coborâre de la 3200m până în parcare la 1600m nu e deloc joacă.

– Cazarea puteți să o alegeți oriunde pe vale, mai ales dacă vreți să schiați mai mult pe ghețar și veți merge oricum cu mașina sau autobuzul. Noi am ales totuși Fulpmes, aproape de gondola Schlick, dar ăsta e doar un detaliu.

– Mai sunt două zone mai puțin schiabile, în sensul că au câteva pârtii de schi anoste, dar au câteva minunate pentru sanie: Serles și Elfer. Asta din urmă este chiar în Neustift, satul/stațiunea principală de pe vale. Băi! Nu glumesc! Trebuie neapărat să mergeți la sanie! Urcați cu gondola și vă dați vreo 8km pe drumuri amenajate special pentru asta, cu margine de zăpadă, în așa fel încât dacă nu reușiți să luați curbele, atunci să nu vă lase să ieșiți în decor. M-am răsturnat de câteva ori dar a fost fenomenal. Tătătăt te umpli de zăpadă, dar prima reacție după coborâre vă garantez că va fi “mai vreau odată”.

– Schiul fond este la loc de cinste pe vale. Pista de schi fond urcă pe vale 20km din Fulpmes până în Falbeson și are câteva bucle locale în Medraz, Auten, Milders, Volderau, și o pistă de competiție în Falbeson. Se poate închiria echipament de schi fond, inclusiv pentru stilul skate. Am parcurs jumate din pista de pe vale cu schiuri de skate până în Milders și înapoi. Greu, foarte greu m-am acomodat cu stilul skate (liber). Mai am de lucru.

– Dacă sunteți la început cu schiul fond, închiriați echipament și mergeți pe una din buclele locale (sunt câteva cu nocturnă, cele de lângă Neustift: Auten și Milders), fiindcă pista care urcă pe vale este una roșie pe alocuri, cu pante deloc triviale. Mi-au cam tremurat picioarele, după o juma’ de tură pe vale, în total de vreo 20km. Ah, da! Începeți cu schiuri pentru stilul clasic. Pentru detalii citiți articolul meu despre schi fond pentru începători.

– Pe vreme rea uitați-vă pe webcam-uri, fiindcă sus pe ghețari s-ar putea să fie frumos, deasupra norilor. Dap, noi eram pe cale să rămânem la sanie într-una din zilele astea. Noroc cu webcam-urile, fiindcă sus la peste 2500m era superb.

– Alte chestii pe care nu trebuie să le ratați pe vale: bazinul din Telfes sau cel din Neustift, mâncarea tradițională tiroleză (neapărat gröstl și gulașul de cerb), serviciul de pâine proaspătă livrată dimineața la locul de cazare, patinoarul, călăria, parapanta.

Vedere de pe creastă spre una din instalațiile de la Schlick2000:

Vedere de la 3200m spre unul din ghețari (plafonul de nori era pe la 2500m):

Harta pistelor de schi fond:

Mândra la schi fond:

Și subsemnatul:

La sanie pe pârtia Elfer:

Parapantiști aterizând în Fulpmes:

Căbănuță tiroleză pe pârtia de sanie Elfer, cea care coboară direct spre Neustift:

În viitor se vor unifica domeniile schiabile Schlick2000, Axamer Lizum și Muttereralm:

În concluzie, e de mers, mai ales dacă vreți cu familia, cu copii.

Have fun!

Campionatul mondial de winter triathlon de la Cheile Grădiștei

Publicat pe 15 februarie 2018 de Zoli Herczeg

Na! Am terminat și primul meu wintertriathlon adevărat, adică din ăla cu schi fond (după alergare și MTB). Anul trecut n-am reușit să termin wintertriathlon-ul de la Cheile Grădiștei Fundata, fiindcă m-am dus ca fraierul cu hibrida cu gume înguste de ciclocros și a trebuit să abandonez. N-am avut nici o pretenție, decât să termin, fiindcă oricum sunt varză la schi fond. La fel și acum. Dacă anul trecut competiția a fost etapă în cupa europeană ETU, anul ăsta organizatorii au reușit să atragă mondialele de wintertriathlon ETU în aceeași locație, la Cheile Grădiștei Fundata, ceea ce a adus nu numai elita mondială în România, dar și o grămadă de amatori de aiurea. Realitatea e că la astfel de concursuri de amatori (age group) participă mai toți antrenorii și pasionații din staff-ul sportivilor de elită, ceea ce ridică foarte mult nivelul, fiindcă ăștia sunt de obicei foști sportivi de performanță. Bine na, mai sunt și din ăștia ca mine, care mai mult încurcă. Am fost 101 amatori din 15 țări, pe un traseu greu din toate punctele de vedere. După concursul elitelor, organizatorii și-au dat seama că nu are rost să chinuie și amatorii, și au redus numărul de ture pentru toate probele, de la 5 la 3. Anul trecut au făcut oarecum similar, doar că au modificat traseul de schi fond pentru a-i reduce dificultatea. Se pare că anul acesta prezența unui număr mare de amatori străini i-a determinat să păstreze același traseu dificil ca pentru elite, și au redus doar numărul de ture. Dar hai să le luăm pe rând:

Alergare 4,5km. Știam că cele 3 ture de alergare vor fi grele pentru un tip ca mine mai puțin obișnuit cu alergarea montană, și am luat-o încet, cu un tempo de 5:30min/km. Am redus la un mers susținut pe cățărări și am terminat relaxat, după 29 de minute cu un tempo mediu de 6:30min/km. De data asta am alergat cu încălțări de trail de la Salomon și m-am simțit foarte bine pe zăpadă. Deși bătută cu ratrakul, zăpada mai ceda din când în când sub alergătorii care călcau mai apăsat. Am văzut câteva căzături din cauza asta și am luat-o ușurel, am încercat să calc pe urmele altora ca să evit o accidentare. Coborârea de pe dealul din vestul traseului avea zăpada zăpăcită deja de către meseriașii din față, însă tot nu aveam curaj să îmi dau drumul în viteză. Lasă Zoli, că tu nu trebuie decât să termini, îmi spuneam. Pe lângă încălțările de trail, experiența în alergare montană ajută cu siguranță, mai ales că totul se petrece la 1300m altitudine. Am terminat pe locul 80 la proba asta.

run

Bicicletă 8km. Cu cât mai late ai gumele la bicicletă, cu atât mai bine este pe zăpada moale. Am văzut chiar câțiva cu gume foarte late, spre fat-bike. Eu m-am dus cu gume normale de MTB de 2,2”. Porțiunea cu probleme era pe secțiunea din sud-est, după zona de start, unde zăpada era mare și nebătută. Era frezată un pic cu un utilaj ca să îi reducă adâncimea, dar era moale rău. Aici dacă te dezechilibrai un pic și ajungeai pe lângă bicicletă, mai bine o împingeai. Cred că eram la ultima tură când m-am împotmolit (din nou) pe secțiunea asta, am vrut să cobor, însă am pus piciorul în afara traseului, pe zăpada virgină și m-am răsturnat cu totul, fiindcă piciorul mi s-a dus vreo juma’ de metru în zăpadă. Abia m-am ridicat. Mergeți în recunoaștere în zilele dinainte de concurs, fiindcă altfel devine foarte frustrant dacă nu știi la ce să te aștepți. Restul traseului era cu zăpada mai tăricică, unele locuri cu gheață, chiar și un pic de asfalt pe zona mai înaltă (bucla vestică orientată spre interior). Traseul nu are o elevație fabuloasă, însă urcările sunt aspre, iar zăpada nu iartă nici o greșeală. Coborârea pe latura sudică te îmbie la viteză, însă se termină cu o curbă strânsă unde e cam târziu să frânezi. Voluntarul din acea curbă cred că a văzut multe acolo în zilele de concurs. Sper că nu a trebuit să prindă pe nimeni. Am mers prudent pe traseul de bicicletă și am terminat proba în 38 de minute pe locul 85. Cei care m-au întrecut au făcut-o pe porțiunile de zăpadă moale.

bike

Schi fond 6km. Schiul fond a fost un chin pentru majoritatea concurenților români, dar câțiva am suferit în mod deosebit. Traseul a fost modificat un pic, în sensul că s-a renunțat la urcarea din zona nordică dinspre pârtia de schi alpin și s-a adăugat o urcare înspre pădure pe dealul din sud-vest. Am marcat modificările cu mov pe poza de mai jos. Un astfel de traseu este de obicei unul negru (dificil) prin țările cu tradiție în schi fond, care au trasee pentru amatori. În Austria pe valea Stubai am văzut ceva similar cu denumirea “elite loipe”. Până la urmă este o pistă de competiție pentru profesionișiti. Nu vreau să vă sperii, dar cei care vor să participe la anul, să se pregătească pentru suferință. Se acceptă schiuri și stilul clasic, dar traseul nu este prevăzut cu șanțuri pentru clasic, cu excepția finish-ului. Asta înseamnă că dacă mergeți cu schiuri de clasic, atunci nu veți putea avea eficiență ca și cu șanțuri. Da, eu m-am dus cu schiuri de clasic și fiindcă eram și obosit, am schiat foarte încet, aproape că mergeam. Am căzut în fiecare tură. Nu s-a întâmplat nimic grav, dar a fost stânjenitor. Coborârile mi-au pus dificultăți de fiecare dată, mai ales cea dinspre pădure, de pe dealul din sud-vest, unde e o ruptură de pantă de vreo 45%. Noroc că jos se continuă cu o șicană lejeră, dar chiar și așa mi-a fost greu să mențin controlul pe acolo. E clar, va trebui să învăț stilul skate (liber) și să merg cu schiuri de skate. Nu e ok să încerci stilul skate cu schiurile de clasic, fiindcă sunt prea lungi pentru asta, iar dacă nu ai încălțări de skate, atunci nici nu ai suficient control pe ele. Da, încălțările de skate sunt mult mai strânse și mai rigide. Am văzut un singur concurent cu schiuri de clasic, dar ăla zburda chiar și la deal. Cred că avea schiuri cu ceară de aderență și o condiție fizică mult mai bună. Eu cu schiurile waxless cu solzi nu reușeam să urc dealurile decât în V. Dacă sunteți bâtă la schi fond și nu știți despre ce vorbesc, atunci mergeți și citiți articolul meu despre schi fond pentru începători. Am terminat proba asta în 44 de minute, penultimul. Trebuie neapărat să exersați stilul skate măcar câteva zile înainte de concurs și apoi să faceți recunoașterea traseului la fața locului. De la concurs și până la data la care scriu acest articol am fost în vacanță în Austria unde am închiriat schiuri de skate și am exersat câteva ore și câteva zeci de kilometri. Credeți-mă că acum aș fi mult mai bine pregătit, deși nu mă simt nici acum confortabil cu stilul ăsta. Păcat de iarna asta de rahat și lipsa de zăpadă, fiindcă așa nu te poți antrena decât la munte pe pistele de competiție sau în străinătate.

ski

Cu timpul total de 1h54min23s am ajuns pe locul 90 din cei 101 concurenți, dar mândru că am reușit să termin. Pentru la anul voi merge cu siguranță cu schiuri de skate și mă voi antrena în prealabil, nu neapărat ca să mă bat pentru vreo medalie, dar măcar să mă simt bine și să nu mai cad aiurea.

Alergare 4,5km	Tranziție	Bicicletă 8km	Tranziție	Schi fond 6km	Total
29min	1min	38min	3min	44min	1h54min

Recomand cu căldură acest concurs minunat și vă îndemn să participați și voi de la anul. Probabil nu va mai conta pentru mondiale, dar cu siguranță vor fi naționalele de wintertriathlon. Haideți să îi încurcăm, iar dacă nu știți schi fond, atunci citiți articolul meu de anul trecut pentru începători și la treabă!

Pozele sunt de la organizatori și de la Radu Cristi.

Vacanță de schi la Bansko

Publicat pe 11 februarie 2017 de Zoli Herczeg

Voi evita să fac un review, totuși iată câteva gânduri:

Drumul e cam cât până la Timișoara, de 7-8 ore cu mașina.
Are bulgarul o centură la Sofia, de îți vine să dai cu căciula de pământ.
E tristețe maximă în satele din Bulgaria, cam ca la noi.
Habar n-aveam că bulgarii au munți așa înalți. Au două masive (Pirin și Rila) cu vărfuri de peste 2900m.
Bansko este pe un podiș înalt la cca 1000m altitudine (între cele două masive amintite mai sus) și este mult mai mare decât Poiana Brașov.
Cică pot găzdui cam 10000 de schiori.
O singură gondolă cară schiorii din Bansko până la pârtii, ceea ce duce la cozi imense.
Se poate urca la pârtii și cu microbuze (10 leva de căciulă), sau cu mașina dar numai dacă sunteți matinali, fiindcă parcările de sus sunt foarte limitate.
La hotelurile de 5 stele se pot cumpăra skipass-uri VIP la preț aproape dublu, dar cu care vă puteți băga în față la gondolă, pe “fast line”.
Era o tanti româncă acolo cu vestă de “staff” care șușotea cu niște cunoscuți români despre cum poate ea să le dea skipass VIP pe șestache, ceea ce denotă că românul care a învățat să mănânce căcat acasă, va mânca și în altă parte.
Am spus că se fac cozi? Două, de o parte și de alta a gondolei, de vreo o sută de metri.
Am încercat să ieșim la 8:30, la 8:00, la 7:45, la 10:00, la 11:00 și tot o oră și jumătate am stat.
Pârtiile și scaunele de sus însă sunt super, cu două clase peste tot ce avem noi în Poiană sau oriunde altundeva. Păcat că până ajungi la ele, pârtiile sunt deja stricate.
Cei 10000 de schiori se văd și în aglomerația de pe pârtii.
Nu par să aibă capacitatea de a bate toate pârtiile într-o seară. Am avut mai multe zile când au lăsat câteva pârtii nebătute, cu hopuri.
Pare interesant să prinzi o cupă mondială în vacanță, însă nu e deloc așa, fiindcă pârtiile cele mai tari sunt închise pentru sportivi. De văzut oricum nu vezi mare lucru, mai bine te oprești la un restaurant și urmărești transmisiunea directă de la TV.
Bansko fiind mai la sud, este implicit mai cald, însă compensează cu înălțimea. Pârtiile pornesc de la 2500m și se opresc la 1600m, cu posibilitatea să cobori pe schiuri până în Bansko pe un “ski route” lejer.
Este plin de cabane restaurant în jurul pârtiilor, iar la capitolul ăsta sunt șapte clase peste noi.
Și jos în Bansko e plin de restaurante.
Sunt multe magazine de echipament sportiv, la prețuri bune, cel puțin comparativ cu România.
Supermarket-uri și alte nimicuri, tipice pentru stațiunile serioase cu trafic intens.
Închirierea de echipament e și ea cu două clase peste noi, de înțeles dacă ne gândim la cât de mulți schiori reușesc să atragă. Păcat de cozile alea.
Aplicația Bansko Ski pentru telefon îți dă tot ce vrei în timp real: pârtii, instalații funcționale, cârciumi, camere, așa cum trebuie.
Deși se laudă cu pista de schi fond, de fapt au o pistă de biatlon sus la 1600m pe care te poți da, dar nu au șanțuri pentru stilul clasic. Cu cozile alea la gondolă nici nu m-am gândit să urc acolo pentru schi fond, iar de sacrificat o zi întreagă de schi alpin nu am fost dispus.
M-am dat totuși cu schiurile de fond jos, pe ultimii 2km ai acelui “ski route” care coboară în Bansko. Urcarea e urcare, în stil clasic, iar la coborâre măcar am exersat stilul liber (skating). Suboptimă experiența de schi fond.
N-am întrebat dacă se poate închiria echipament de schi fond, însă am văzut pe cineva ieșind cu echipament de fond dintr-un magazin de închiriere.
La costuri am ieșit cam ca în Poiană, dar asta depinde mult de cazare și de păpică.

Concluzia e că dacă nu ați fost, atunci merită mers, însă înarmați-vă cu multă răbdare pentru cozile de la gondola aia. Eu nu mai dau pe acolo până nu construiesc măcar încă una.

Mai jos e o poză de pe platoul de sub vârful Todorka, la cca 2500m, iar în spate se văd două vârfuri de peste 2900m din masivul Pirin: Vihren (al doilea cel mai înalt vârf din Bulgaria) și Kutelo.

Cheile Grădiștei winter triathlon 2017

Publicat pe 30 ianuarie 2017 de Zoli Herczeg

Triatlonul de iarnă din 22 ianuarie organizat de FRTRI a fost și etapă de cupă europeană ETU dar și campionatul național de triatlon de iarnă. Pe lângă sportivii de elită participă și amatori, care se împacă cât de cât cu schiul fond. Da, probele sunt, în ordine, alergare, bicicletă și schi fond. Toate pe zăpadă. Eu am abandonat la bicicletă fiindcă m-am dus ca prostul cu hibrida mea pe care nu pot pune gume late. Erau ok gumele de ciclocros însă numai pe zăpada tare. În rest, eram mai mult pe lângă. Nu i-am chinuit pe organizatori și am renunțat după prima tură.

Este un concurs foarte fain. Îl recomand tuturor, chiar dacă sunteți începători pe schiurile de fond. Anul ăsta mai toți erau pe nicăieri pe schiuri, chiar și la elite. Bine na, în afară de cei de pe primele locuri.

Fiindcă organizatorii nu obișnuiesc să publice traseul, am făcut eu câteva desene mai jos cu cele trei probe, ca să vă faceți o idee pentru la anul:

Traseul de alergare are cca un kilometru și se aleargă pe pista de schi fond. Patru ture la elite și trei la amatori. Trebuie încălțăminte de trail cu crampoane. Eu am fost cu încălțăminte de fotbal de sală din piele, cu crampoane din alea mici și multe.

Traseul de bicicletă este tot pe zăpadă și are un pic mai mult de 2km, cu repetate suișuri și coborâșuri scurte. Se fac trei ture și vă trebuie gume late de MTB cu crampoane, fiindcă cele înguste de ciclocros se afundă în zăpadă, chiar dacă e bătută cu ratrakul:

Traseul de schi fond a fost de cca 2km la elite și de cca 1km la amatori. S-au făcut trei ture, cu observația că elitele au urcat pe dealul acela dinspre sud, cu traseul în spirală. Pentru amatori ar fi fost prea mult. Ei au mers pe traseul scurt, pe linia punctată. Se poate schia în stilul clasic, dar nu au fost șanțuri de clasic pregătite în pistă. Cei care știu stilul liber (skating) sunt avantajați, bineînțeles:

Una peste alta este un concurs foarte bine organizat, într-o locație de vis. Anul ăsta am prins o vreme superbă, cu zero grade, soare și zăpadă din belșug. La anul ne vedem acolo, iar dacă aveți dileme cu schiul fond, citiți articolul meu precedent și apucați-vă!

Foto de Radu Cristi.

Iată mai jos și un filmuleț făcut cu drona. Mă văd și eu pe acolo cu jacheta aia galbenă.

Zoli Herczeg

Consultant IT

Arhive pe etichete: schi fond