Vând Opel Insignia diesel automată de 160 de cai din 2012 cu 115000 km la bord

Când am cumpărat-o în 2014, eu nu aveam ochi pentru Opel. Eu căutam Passat, Audi, d-astea, și nu am găsit ceva care să îmi placă. Atunci am dat peste Insignia asta, am sunat un prieten care avea așa ceva: cum e, ești mulțumit de ea? Țin minte și acum ce mi-a răspuns: de fiecare dată când mă apropii de ea, mi se scoală. Adevărul e că e frumoasă foc și odată urcat în ea, îți place imediat, te simți bine. Nemții de la Opel au gândit Insignia pentru clasa lux, dar o produc la un preț rezonabil. A mea a fost treizeci și ceva de mii de euroi când a fost nouă. Am pus mai jos o reclamă haioasă pentru Insignia, cu Jürgen Klopp și „surpriza de la clasa business”:

Asta pe care o vând eu este cea de dinainte, motorul are 1956 cm3 și 118kW, iar VIN-ul este: W0LGT5EM8C1049362.

O dau cu 12000 EUR.

Este în stare foarte bună, ținută numai în garaj și acasă și la birou, exceptând din luna mai 2017, de când am început să merg cu metroul la serviciu și o las la capăt de linie. E fără nici un accident, abia ieșită din garanție și cu service-ul făcut doar la reprezentanță (Erebus și Rădăcini). Tot istoricul de reparații și revizii este pe cartea de service, dar se poate verifica și în baza de date Opel la service-urile autorizate. Sunt al doilea proprietar și doresc să o vând fiindcă nu voi mai avea nevoie de ea (mașină de la serviciu).

Cutia automată clasică cu 6 viteze schimbă vitezele foarte lin pentru clasa ei, și are posibilitatea de conducere manuală pentru obsedați. Altfel, cutia de viteze automată este o opțiune indispensabilă pentru traficul intens de la oraș, dar și pentru drumurile lungi unde confortul este esențial. Cutia automată (turațiile și algoritmul de schimbare), tăria suspensiilor și răspunsul la pedală se adaptează în funcție de cele trei setări de conducere: Normal, Touring și Sport. Modul Sport este ideal pentru depășiri sau pentru cei care sunt pasionați de conducere agresivă și atacă curbele în viteză.

Comenzile de pe volan sunt pentru pilotul automat, răspuns și închis telefon, volum, și pentru schimbarea posturilor radio (sau track-uri de CD). Computerul de bord este cu sistem de navigație NAVI 600 cu hărți 2D cu detalii pentru sud-estul Europei. Hărțile de la Here.com se pot actualiza prin SD-card. Se pot conecta smartphone-uri prin Bluetooth la sistemul de sunet.

Sistemul de lumini Xenon poate fi folosit complet automat, cu aprindere și stingere în funcție de lumina de afară detectată cu ajutorul senzorului de pe parbriz. Noaptea, același senzor poate controla și schimbarea fazei lungi: o aprinde pe întuneric și o stinge dacă vede luminile altor mașini (albe sau roșii, adică faruri sau stopuri). Sistemul de lumini își auto-reglează înclinarea, aprinde lumini suplimentare laterale în curbe și reglează dispersia fazei lungi în funcție de viteză. Senzorul de pe parbriz funcționează și ca detector de ploaie, pentru comanda automată a ștergătoarelor de parbriz. Acționarea repetată a spălării parbrizului va declanșa și spălarea farurilor.

Scaunele față încălzite sunt excelente pe timp de iarnă, iar senzorii de parcare sunt foarte utili pentru o mașină atât de mare. Nu pare, dar este o mașină mare (483 x 208 cm), full-size, cum zic englezii. Scaunele din spate sunt rabatabile pentru transportul de obiecte lungi. Jantele sunt din aliaj, de 18 inch și le dau echipate cu cauciucuri de iarnă, care mai merg vreo două sezoane. Cauciucurile de vară recomandate sunt 245/45/R18. Roata de rezervă este mini.

Inclus în acest preț, ofer și un set de bare transversale Thule Wingbar (vezi poze) cu picioarele de prindere dedicate pentru acest model de Opel Insignia, ideale pentru transportul de schiuri, plăci, bărci, biciclete sau cutii de portbagaj.

fatalateralspateinterior1interior2interior3lumini

Winter Trichallenge Izvorani 2017

Ura! În sfârșit un “wintertri” cu zăpadă. A fost mult mai greu, dar și mult mai frumos triatlonul de la Izvorani din acest weekend. Dacă aveam și temperaturi negative, ar fi fost ideal. Așa a fost și noroi și zăpadă, mai tare și mai moale, de toate pentru toți cei 5-600 de sportivi amatori care au concurat la triatlon, duatlon și ștafete. Traseul de bicicletă a fost modificat, așa că nu mai putem compara cu edițiile trecute.

Am plecat fără să am vreo pretenție, fiindcă încă mă sâcâia o răceală, dar odată ajuns pe traseu m-am simțit foarte bine. Lipsa de antrenament a fost totuși o problemă, fiindcă urma să mă chinuie un cârcel cumplit la ambele gambe. Chiar și așa am terminat onorabil în 1h58min, pe locul 109 din cei 197 la proba de triatlon individual.

Alergare 5km. Traseul a fost numai bun pentru a-mi testa noile încălțări de trail. Nici noroiul de la marginea pădurii, nici zăpada din pădure nu au fost o problemă. E pentru prima oară când alerg în astfel de încălțări și senzația este foarte plăcută. M-a cam luat valul, am alergat mai repede decât trebuia, dar urma să regret la urmă.

Bicicletă 15km. Trei bucle de cca 4,3km trebuiau făcute pe un traseu complet acoperit de zăpadă. Doar drumul până la și de la bucle era asfalt uscat de cca 1km. Știam că nu va fi la fel de nasol ca la Cheile Grădiștei Fundata, unde am suferit cumplit pe traseul acela cu zăpadă adâncă. Aici era zăpada bătătorită cam jumătate din buclă, cam un sfert era zăpadă fleșcăită dar subțire, iar pe latura nordică a buclei cca (800m) ne-au băgat prin pădure, unde mai toată lumea a mers pe lângă bicicletă. Doar ultimii 200 din latura asta reușeam să merg pe bicicletă. Pe ultima buclă când împingeam bicicleta prin pădure, am început să simt un cârcel la gambe și atunci mi-am dat seama că la înot va fi dezastru.

Înot 500m. Tranziția până în apă mi-a luat din nou 7 minute. Imediat ce am ajuns în apă m-a apucat cârcelul de-a binelea. O fi de la schimbarea bruscă de temperatură? Habar n-am. Au fost cumplite următoarele 4-5 minute până am reușit să-mi relaxez gambele, să-mi șterg grimasa de durere de pe față și să pornesc la înot. Am mai avut eu cârcei pe la triatloane, mă opream, relaxam un pic mușchiul cu pricina și plecam mai departe, dar ăsta a fost nasol rău de tot. Noroc că după ce am plecat la înot m-a lăsat suficient de mult ca să pot face câteva sute de metri. M-a apucat din nou de vreo două ori, însă m-a lăsat repede, în câteva zeci de secunde de pauză. Am parcurs cei 500m cu un tempo lejer de 3min/100m, și un kick aproape inexistent, bucuros că nu a trebuit să abandonez. În total au fost 23 de minute rușinoase la înot. Probabil dacă o luam mai încet la alergat, cu vreo două minute mai încet, atunci mi-ar fi rămas energie să scot 15minute la înot, adică tot cu un tempo lejer, dar fără opriri. Și uite așa am pierdut cca 6 minute:

Alergare 5km Tranziție Bicicletă 15km Tranziție Înot 500m Tranziție Total
27min 2min 58min 7min 23min 1min 1h58min

A fost un triatlon superb, cu zăpadă, dar mult mai greu decât în anii precedenți. Foarte obositoare a fost proba de bicicletă. Unul din concurenți mormăia pe traseu ceva de genul “zici că e Spartan Race”, dar trebuie să recunoaștem că traseul din anii precedenți era prea ușor, mai ales când era fără zăpadă și uscat. Cred că de asta organizatorii au decis să crească nivelul de dificultate, dar tare mi-e teamă că așa vor speria începătorii. Mie mi-a plăcut foarte mult așa, și le doresc ca la anul să aibe și mai mulți participanți. Cine știe? Poate chiar dificultatea mai mare să fie o rețetă de succes.

Zoli la întoarcerea de pe traseul de alergare

Foto de Radu Cristi

Vacanță de schi la Bansko

Voi evita să fac un review, totuși iată câteva gânduri:

  • Drumul e cam cât până la Timișoara, de 7-8 ore cu mașina.
  • Are bulgarul o centură la Sofia, de îți vine să dai cu căciula de pământ.
  • E tristețe maximă în satele din Bulgaria, cam ca la noi.
  • Habar n-aveam că bulgarii au munți așa înalți. Au două masive (Pirin și Rila) cu vărfuri de peste 2900m.
  • Bansko este pe un podiș înalt la cca 1000m altitudine (între cele două masive amintite mai sus) și este mult mai mare decât Poiana Brașov.
  • Cică pot găzdui cam 10000 de schiori.
  • O singură gondolă cară schiorii din Bansko până la pârtii, ceea ce duce la cozi imense.
  • Se poate urca la pârtii și cu microbuze (10 leva de căciulă), sau cu mașina dar numai dacă sunteți matinali, fiindcă parcările de sus sunt foarte limitate.
  • La hotelurile de 5 stele se pot cumpăra skipass-uri VIP la preț aproape dublu, dar cu care vă puteți băga în față la gondolă, pe “fast line”.
  • Era o tanti româncă acolo cu vestă de “staff” care șușotea cu niște cunoscuți români despre cum poate ea să le dea skipass VIP pe șestache, ceea ce denotă că românul care a învățat să mănânce căcat acasă, va mânca și în altă parte.
  • Am spus că se fac cozi? Două, de o parte și de alta a gondolei, de vreo o sută de metri.
  • Am încercat să ieșim la 8:30, la 8:00, la 7:45, la 10:00, la 11:00 și tot o oră și jumătate am stat.
  • Pârtiile și scaunele de sus însă sunt super, cu două clase peste tot ce avem noi în Poiană sau oriunde altundeva. Păcat că până ajungi la ele, pârtiile sunt deja stricate.
  • Cei 10000 de schiori se văd și în aglomerația de pe pârtii.
  • Nu par să aibă capacitatea de a bate toate pârtiile într-o seară. Am avut mai multe zile când au lăsat câteva pârtii nebătute, cu hopuri.
  • Pare interesant să prinzi o cupă mondială în vacanță, însă nu e deloc așa, fiindcă pârtiile cele mai tari sunt închise pentru sportivi. De văzut oricum nu vezi mare lucru, mai bine te oprești la un restaurant și urmărești transmisiunea directă de la TV.
  • Bansko fiind mai la sud, este implicit mai cald, însă compensează cu înălțimea. Pârtiile pornesc de la 2500m și se opresc la 1600m, cu posibilitatea să cobori pe schiuri până în Bansko pe un “ski route” lejer.
  • Este plin de cabane restaurant în jurul pârtiilor, iar la capitolul ăsta sunt șapte clase peste noi.
  • Și jos în Bansko e plin de restaurante.
  • Sunt multe magazine de echipament sportiv, la prețuri bune, cel puțin comparativ cu România.
  • Supermarket-uri și alte nimicuri, tipice pentru stațiunile serioase cu trafic intens.
  • Închirierea de echipament e și ea cu două clase peste noi, de înțeles dacă ne gândim la cât de mulți schiori reușesc să atragă. Păcat de cozile alea.
  • Aplicația Bansko Ski pentru telefon îți dă tot ce vrei în timp real: pârtii, instalații funcționale, cârciumi, camere, așa cum trebuie.
  • Deși se laudă cu pista de schi fond, de fapt au o pistă de biatlon sus la 1600m pe care te poți da, dar nu au șanțuri pentru stilul clasic. Cu cozile alea la gondolă nici nu m-am gândit să urc acolo pentru schi fond, iar de sacrificat o zi întreagă de schi alpin nu am fost dispus.
  • M-am dat totuși cu schiurile de fond jos, pe ultimii 2km ai acelui “ski route” care coboară în Bansko. Urcarea e urcare, în stil clasic, iar la coborâre măcar am exersat stilul liber (skating). Suboptimă experiența de schi fond.
  • N-am întrebat dacă se poate închiria echipament de schi fond, însă am văzut pe cineva ieșind cu echipament de fond dintr-un magazin de închiriere.
  • La costuri am ieșit cam ca în Poiană, dar asta depinde mult de cazare și de păpică.

Concluzia e că dacă nu ați fost, atunci merită mers, însă înarmați-vă cu multă răbdare pentru cozile de la gondola aia. Eu nu mai dau pe acolo până nu construiesc măcar încă una.

Mai jos e o poză de pe platoul de sub vârful Todorka, la cca 2500m, iar în spate se văd două vârfuri de peste 2900m din masivul Pirin: Vihren (al doilea cel mai înalt vârf din Bulgaria) și Kutelo.

Gabi pe platoul Todorka la 2500m

Cheile Grădiștei winter triathlon 2017

Triatlonul de iarnă din 22 ianuarie organizat de FRTRI a fost și etapă de cupă europeană ETU dar și campionatul național de triatlon de iarnă. Pe lângă sportivii de elită participă și amatori, care se împacă cât de cât cu schiul fond. Da, probele sunt, în ordine, alergare, bicicletă și schi fond. Toate pe zăpadă. Eu am abandonat la bicicletă fiindcă m-am dus ca prostul cu hibrida mea pe care nu pot pune gume late. Erau ok gumele de ciclocros însă numai pe zăpada tare. În rest, eram mai mult pe lângă. Nu i-am chinuit pe organizatori și am renunțat după prima tură.

Este un concurs foarte fain. Îl recomand tuturor, chiar dacă sunteți începători pe schiurile de fond. Anul ăsta mai toți erau pe nicăieri pe schiuri, chiar și la elite. Bine na, în afară de cei de pe primele locuri.

Fiindcă organizatorii nu obișnuiesc să publice traseul, am făcut eu câteva desene mai jos cu cele trei probe, ca să vă faceți o idee pentru la anul:

Traseul de alergare are cca un kilometru și se aleargă pe pista de schi fond. Patru ture la elite și trei la amatori. Trebuie încălțăminte de trail cu crampoane. Eu am fost cu încălțăminte de fotbal de sală din piele, cu crampoane din alea mici și multe.cheile gradistei fundata alergare

Traseul de bicicletă este tot pe zăpadă și are un pic mai mult de 2km, cu repetate suișuri și coborâșuri scurte. Se fac trei ture și vă trebuie gume late de MTB cu crampoane, fiindcă cele înguste de ciclocros se afundă în zăpadă, chiar dacă e bătută cu ratrakul:cheile gradistei fundata bicicleta

Traseul de schi fond a fost de cca 2km la elite și de cca 1km la amatori. S-au făcut trei ture, cu observația că elitele au urcat pe dealul acela dinspre sud, cu traseul în spirală. Pentru amatori ar fi fost prea mult. Ei au mers pe traseul scurt, pe linia punctată. Se poate schia în stilul clasic, dar nu au fost șanțuri de clasic pregătite în pistă. Cei care știu stilul liber (skating) sunt avantajați, bineînțeles:cheile gradistei fundata schi fond

Una peste alta este un concurs foarte bine organizat, într-o locație de vis. Anul ăsta am prins o vreme superbă, cu zero grade, soare și zăpadă din belșug. La anul ne vedem acolo, iar dacă aveți dileme cu schiul fond, citiți articolul meu precedent și apucați-vă!

Zoli pe bicicletă la Cheile Grădiștei Fundata

Foto de Radu Cristi.

Iată mai jos și un filmuleț făcut cu drona. Mă văd și eu pe acolo cu jacheta aia galbenă.

Schi fond pentru începători

Să fim serioși. Schiul fond în România e pe nicăieri. Nu mă refer la sportivii profesioniști, ci la nivel de amatori.

Totuși scriu asta ca să vă conving să încercați și voi, fiindcă este un sport minunat. Da, ca orice sport tehnic, echipamentul costă ceva, însă se poate închiria, cumpăra second hand, sau chiar și nou veți găsi la prețuri rezonabile. Probabil că dacă am avea mai multe ierni aspre cum e cea de acum, atunci s-ar gândi mai mulți să se apuce. Eu privesc schiul fond ca o combinație între alergare și drumeție de iarnă, deși se poate practica și ușurel fără nici o grabă, bucurându-vă de peisaj. A nu se confunda schiul fond cu schiul de tură. Schiul de tură are sens când urci la pas un munte, blochezi legătura și apoi cobori în stil schi alpin. Echipamentul (schi/legături/clăpari) de tură este mult, mult mai greu decât cel de fond.

1. Unde schiem?

a) Piste amenajate. Ce însemnă asta? Seamănă cu un drum, nivelat cu un ratrak special, care folosește niște gheare pentru a trasa șanțuri de ghidare pentru schiul fond clasic, uite așa:

ratrak de schi fond

pistă de schi fond în Tux, Austria

Șanțurile sunt pentru stilul clasic, iar spațiul neted de lângă șanțuri este pentru stilul liber (skating). Revenim la stiluri imediat.

Majoritatea stațiunilor de schi din vest au piste amenajate de schi fond, cu acces gratuit. Data viitoare când mergeți în Austria sau pe aiurea la schi (alpin), uitați-vă și după pistele de schi fond, sacrificați o jumătate de zi, închiriați echipament și încercați. Nu veți regreta. Unele stațiuni au zeci chiar sute de km de piste de schi fond de diferite dificultăți. Da, și astea sunt clasificate în piste albastre, roșii și negre. Vedeți aici o listă cu cele mai tari stațiuni din punct de vedere schi fond. Eu în Ramsau (lângă Schladming Dachstein) m-am îndrăgostit de schi fond și de atunci, de fiecare dată când mergem afară în vacanța de schi, zilnic după schiul alpin, mai dau o tură și de schi fond până se întunecă.

În România este mai complicat, fiindcă sunt mult mai puține piste amenajate. De fapt, pistele amenajate de schi fond pentru agrement nu știu să existe la noi. Există totuși pistele de competiție de la Predeal (în drumul spre Pârâul Rece), Râșnov (pista de biatlon de lângă trambulinele de sărituri), Harghita Băi (biatlon) și Cheile Grădiștei Fundata (biatlon). Pe astea le știu eu, dar sunt convins că mai sunt și altele. Cei de la Cheile Grădiștei Fundata spun că pista este deschisă și amatorilor, trebuie doar să respectați orarul afișat al sportivilor profesioniști și să nu vă băgați peste ei. În plus, la centrul lor de închiriere veți putea închiria și echipament de schi fond, așa că data viitoare când sunteți în vacanță la schi în Poiana Brașov, dați o fugă la Cheile Grădiștei Fundata și încercați schiul fond. Despre celelalte piste nu știu nimic, dar mi-am propus să mă opresc pe la ei când am drum pe acolo.

b) Pe coclauri. E drumeție, sau spuneți-i cum vreți, plimbare. Se poate face pe unde apucați. Este mai greu, fiindcă nu e nimic amenajat, însă este foarte, foarte fain. Eu ies pe câmpia ilfoveană la mine în Berceni, sau pe lac, când îngheață. Dacă stați la oraș, sigur găsiți un parc unde să faceți un traseu. La prima trecere este greu, fiindcă îți trasezi singur „șanțurile”, dar după aia, la următoarele parcurgeri e distracție, poți aluneca mai bine și poți prinde viteză. Mai jos e o imagine de pe coclaurile comunei Berceni, într-o dimineață geroasă, înainte de răsăritul soarelui, la a doua parcurgere a traseului:

schi fond în comuna Berceni

Partea nasoală pe coclauri este că nu poți decât în stilul clasic (vorbim imediat despre cum schiem), iar trecătorii îți strică „pista” de la o zi/oră la alta. De asta e bine să vă alegeți niște coclauri departe de lume, undeva pe câmp. Când îngheață lacul și adună un strat de zăpadă de măcar o palmă, atunci este locul ideal, fiindcă este perfect orizontal și nu multă lume se aventurează pe lac să îți strice „pista”. Nu sunt un mare fan al stilului liber (nu îl stăpânesc prea bine), dar lacul înghețat merge și pentru stilul liber, fiindcă de obicei zăpada depusă pe gheață este uniformă.

2. Cum schiem?

Stilul clasic este cel care seamănă cu un mers susținut, în care glisezi schiurile drept spre înainte. Pare că te împingi în schiul din spate, dar nu, de fapt apeși vertical pe schiul din spate, îndreptând curbura complet, practic lipind zona de aderență din mijlocul schiului de zăpadă, și te arunci în față cu toată greutatea pe celălalt picior alunecând pe acest schi din față. Urmăriți-l pe moșul ăsta cum explică și apoi puteți ieși să încercați:

Stilul liber sau skating este cel în care schiurile se deplasează în V. La liber cantezi cu schiul din spate și te împingi cu acel picior alunecând pe celălalt schi. Din nou moșulică:

Începeți cu stilul clasic și abia apoi cu liber, chiar dacă stilul liber pare mai eficient. E mai eficient, însă este mai greu, cel puțin mie așa mi se pare.

3. Echipament

Echipamentul de bază (schiurile, legăturile, bocancii și bețele) este incredibil de ușor și de confortabil. Comparativ cu echipamentul de schi alpin, cel de fond este ca fulgul.

Schiurile sunt de două feluri, de liber și de clasic, conform cu cele două stiluri. Schiurile de liber se poartă mai scurte și au talpa uniformă de la un capăt la altul, uite așa:

schi pentru stilul liber sau skating

Schiurile de clasic au nevoie de o zonă de aderență în mijlocul schiului (sub bocanc). Zona de aderență are vreo 60-70cm și arată ca niște solzi de pește, uite așa:

schi pe stilul clasic

Zona asta de aderență va ajunge pe zăpadă doar atunci când te lași cu toată greutatea pe un schi. Un schi mai lung se îndreaptă mai greu decât unul mai scurt. Sunt doi parametri importanți la alegerea unui schi de fond: lungimea și rigiditatea. Lungimea schiurilor de clasic trebuie să fie între 110-120% din înălțimea ta, iar cele de liber între 106-110%. Asta înseamnă că dacă sunteți înalți, va trebui să vă luați maximul oferit de producători (eu am unii de 208cm). Luați-vă schiuri de clasic, fiindcă cu astea veți putea schia și clasic și liber. Pentru a alege corect lungimea și rigiditatea schiului de fond, dacă stați pe ambele schiuri cu greutatea distribuită egal, atunci schiurile nu trebuie să se îndrepte de tot, adică zona de aderență nu trebuie să ajungă pe zăpadă, decât dacă vă lăsați cu toată forța pe un schi. De asta producătorii de schiuri de fond oferă liste de sizing în funcție de greutate și nu de înălțime.

Schiurile de clasic cu zona de aderență cu solzi se numesc și fără ceară (waxless), în sensul că nu necesită ceară de aderență. Da, există și schiuri waxable care necesită ceară de aderență (kick wax) în zona aceea de mijloc, și da, ceara de aderență este una lipicioasă și nu cred că găsiți pe la noi. Nu vă complicați, mergeți pe waxless, cu solzi. Zonele de capăt ale schiurilor de clasic sunt unele normale, care se ceruiesc cu ceară normală de alunecare.

Legăturile vin cu schiurile, sunt de două feluri: NNN și SNS, și ambele își fac treaba. Personal nu am sesizat nici o diferență între ele la utilizare. Ambele au același principiu de a prinde tija din vârful bocancului și de a ghida bocancul în poziția călcat. Diferențele sunt doar la modul de prindere al tijei și la ghidaje. Utilizarea este la fel. Diferențele vizibile sunt la ghidaje: NNN folosește două șanțuri longitudinale pe talpa bocancului pentru a-l fixa în poziția călcat, iar SNS folosește un singur șanț mai lat:

NNN SNS

Bocancii trebuie luați conform cu legăturile de pe schiuri (NNN sau SNS). Dacă sunteți pretențioși, alegeți bocanci care vă protejează de zăpada mare, mai ales dacă vreți să vă dați pe coclauri. Adică să aibă măcar un strat de protecție extern, peste șireturi și eventual să aibă posibilitatea de a vă prinde pantalonii, pentru a evita intrarea zăpezii pe deasupra.

Bețele de fond trebuie alese în așa fel încât pumnul să fie la nivelul umerilor când sunteți fără schiuri. După ce încălțați bocancii și schiurile, pumnul de pe bețe va ajunge undeva mai jos, dar nu trebuie să fie mai jos de subțioară. Băgați mănușile de jos în sus în curelușe. Fixați curelușele de la bețe în așa fel încât să vă susțină pumnul și să nu trebuiască să strângeți prea tare mânerele când împingeți în bețe. Bețele mai scumpe au curelușe mai deștepte, care susțin pumnul mai bine:

bețe schi fond

Pentru început vă recomand să închiriați echipament și să încercați pe o pistă amenajată. Spuneți-le că sunteți începători ca să vă explice cum se folosește echipamentul.

Apoi puteți să luați ceva second hand. Dacă vreți nou, Decathlon e o soluție. Singura, cred. Aveau până în sezonul trecut echipament Fischer dar era destul de scump și un set complet de echipament de bază ieșea la 3-4000 de lei. Acum am văzut că au afișat echipament mai ieftin sub marca proprie și un set de echipament de bază nu trece de 1000 de lei. Nu le au pe stoc, însă puteți să-i rugați să vi le aducă. De obicei nu durează mai mult de o săptămână ca să vă aducă ceva afișat pe site, dar care nu există pe stocul din România. Update: Sportisimo au echipament de schi fond pe stoc. Avantajul este că le puteți încerca în magazine.

Îmbrăcămintea nu trebuie să fie foarte groasă, fiindcă vă veți încălzi. Pentru început nu trebuie să investiți în îmbrăcăminte. folosiți ce aveți prin casă pentru alergările de iarnă (colanți, jachetă subțire), adăugați ciorapi groși, mănuși, căciulă, ochelari de soare și gata. Dacă nu aveți colanți, mergeți cu pantalonii de schi și o jachetă subțire. Pun aici și un filmuleț pentru începători cu Jeff, ca să vedeți că nu trebuie să ai cine știe ce îmbrăcăminte fabuloasă (el a ieșit în trening cu ciorapii peste și într-un pulovăr de doi lei):

4. Riscuri

E mai sigur decât schiul alpin, însă se cade și la schi fond, iar dacă pista este înghețată, atunci te poți lovi destul de rău. Unul din cele mai banale moduri de a cădea este să punctezi din greșeală între schiuri. Schiul vine peste capul bățului, numai bine să nu poți să-l scoți din zăpadă și din inerție vei cădea în bot. Hopa sus!

Schiurile de fond alunecă foarte tare și mereu ai impresia că fug de sub tine. Nu stați ca blegii pe ele! Genunchii puțin flexați, mijlocul suficient de încordat pentru a nu lăsa corpul să se bălăngăne. Luați-o încet și începeți pe piste amenajate ușoare (albastre), adică fără pante. Treceți treptat la trasee cu pante scurte (roșii), iar dacă ajungeți pe pârtii negre cu urcări-coborâri susținute și curbe strânse în viteză, atunci mai bine vă opriți și parcurgeți pe jos sau în plug zonele periculoase. Personal am parcurs o pârtie neagră în Tux și am căzut de mai multe ori. Nu zic că nu a fost fain, însă nu forțați să mergeți prea devreme pe pistele grele negre.

Pe coclauri puteți trece imediat după ce începe să vă placă și ați căpătat un pic de eficiență în alunecare. Nu recomand să începeți pe coclauri, fiindcă aici e mai greu de exersat alunecarea pe un picior din cauza zăpezii denivelate. E chestie de echilibru.

Pe coclauri, mai ales la țară, există și riscul câinilor. Dacă nu vă simțiți confortabili cu ei, adică vă e frică, atunci mai bine îi evitați. Se pare că sunt disperați la vederea bețelor. Dacă aleargă spre voi, încercați să vă ghemuiți și să puneți bețele jos, cu scopul de a-i liniști.

Se poate ieși și seara pe coclauri când e lună plină sau aproape plină. Chiar dacă e senin, luați și o lanternă frontală, fiindcă nu știți niciodată când se lasă ceața sau norii. E mai bine să o cărați degeaba decât să cotrobăiți pe întuneric. Iată mai jos două poze făcute pe lună plină:

schi fond pe lună plină în comuna Bercenischi fond pe lună plină în comuna Berceni

Pentru schiatul pe lacul înghețat, va trebui să învățați cum trebuie să fie gheața sigură. Pe scurt, dați zăpada la o parte, iar dacă gheața e translucidă și se vede apa prin ea, adică se vede de culoare închisă, atunci gheața e prea subțire. Ea ține și așa, fiindcă este așezată peste apă, însă trosnește când calci (ca în Ice Age) și poate ceda la orice stres. Gheața groasă și sigură are o culoare albicioasă cenușie și nu se vede apa prin ea. Dacă nu sunteți siguri, nu vă aventurați primii pe gheață, așteptați să apară alții (pescari la copcă, patine etc.). Iată și o poză de pe lacul Mamina înghețat, unde am făcut un traseu de cca 1km, de jur împrejur:

schi fond pe lacul Mamina din Berceni

Să nu vă fie teamă de frig. Schiul fond este solicitant  și vă veți încălzi ca la alergat. Senzația de frig nu depinde numai de temperatură. Am ieșit la -18° și era foarte plăcut, dar nu bătea vântul deloc și aerul era uscat. Am ieșit și la -3° cu vânt nu foarte tare, dar care spulbera zăpada la rafale. Ei bine, senzația pe vânt este cumplită, char dacă nu e foarte frig. Viscolul e frustrant și pentru că îți acoperă traseul de la o parcurgere la alta. Înarmați-vă cu răbdare multă când ieșiți pe vânt.

5. Concluzie

E un sport greu, în sensul că trebuie să muncești ca să te deplasezi, dar merită fiecare minut. E clar că nu e pentru oameni comozi, și e clar că trebuie să ai o deschidere suficient de mare spre autoflagelare, oarecum similară cu cea de la alergat.

Sper că v-am deschis totuși apetitul și ne vom vedea pe pistele de schi fond, sau pe coclauri.

Zoli pe schiuri de fond

SharePoint zbucium

De când Microsoft trage tare pe cloud, toți cei care au trăit din îmblânzirea bestiei numite SharePoint Server au simțit că le scapă printre degete. SharePoint-ul din cloud înflorea de la o lună la alta, iar serverul on-premises dădea să moară. Erau chiar voci care spuneau că Microsoft va renunța la SharePoint Server. Dureros, mai ales pentru cei care nu pot pune totul în cloud.

E interesant cum a evoluat SharePoint. S-a născut la început de mileniu prin comasarea unui set de tehnologii (document/content management, search, colaborare, site-uri web interne, FrontPage), iar integrarea strânsă cu suita Office de pe PC-uri a dus la o creștere rapidă a SharePoint Server. Era exact ceea ce lipsea suitei Office, un loc central unde toți își pot arunca documentele și lucra pe ele. A fost multă vreme cel mai rapid produs care a depășit un miliard de dolari în business-ul Microsoft. Apoi a devenit vehicul pentru multe alte tehnologii: workflow, sincronizare offline de documente, formulare, business intelligence, social networking, wiki, versiunile web (în browser) ale aplicațiilor din suita Office, site-uri publice etc. Programatorilor din ecosistemul Microsoft le-a plăcut SharePoint, fiindcă era totul .NET. Problema e că a devenit o ditamai bestia, foarte greu de stăpânit, nasol de convins să meargă rapid, un coșmar de făcut cu el site-uri publice, iar programarea nu era chiar o floare la ureche. Să nu uităm că ajunsese la versiunile 2010/2013 așa, în timp ce pe web pretențiile erau mult mai mari, Google strivea toți competitorii de search, site-urile trebuiau să răspundă în câteva secunde, trebuiau să meargă pe orice device, mai tot ce se adăugase la SharePoint exista sub forme mult mai light, mai ușor de folosit. Bestia devenise mult prea mare.

Între timp apăruse cloud-ul, iar Microsoft a investit mai mult în versiunea din cloud a lui SharePoint decât în cea on-premises. Apoi probabil au văzut și ei cât de greu e să ții bestia în frâu, iar în anii care au urmat după 2013 au vorbit numai de cloud, ne-au lăsat să credem că SharePoint va muri on-premises, dar de fapt s-au hotărât să-l rescrie, smulgând din el tot ce era overhead, aruncând la gunoi partea de renderizare și adoptând JavaScript în noul SharePoint Framework. Versiunea 2016 a SharePoint Server s-a lansat slabă rău în mai 2016, practic neterminată, cu promisiunea că vor urma pachete cu actualizări, pe măsură ce sunt gata și restul de capabilități. Primul “feature pack” a apărut în noiembrie 2016.

Scriu asta din perspectiva unui furnizor de soluții, care folosește SharePoint. A fost foarte greu în perioada asta să convingi clienții că SharePoint e o cale sănătoasă de urmat on-premises. Noroc că vechile capabilități de document management și integrarea cu suita Office erau de multe ori suficiente, dar dacă clientul dorea BI, deja se complicau lucrurile. Apropos, câteva lămuriri pe partea de BI sunt tot pe blogul Office. Da, necesită așa numitul Office Online Server, o denumire nefericită fiindcă da, e un server on-premises. Licențierea pentru ăsta este prin Software Assurance la SharePoint. Iar dacă tot am deschis subiectul de licențiere, dispare varianta gratuită, inclusă în Windows Server (SharePoint Services, fostă Foundation), iar la categoria dispariții, dispare și SharePoint Designer. Dar mergeți și citiți, fiindcă e jale. Totul s-a schimbat.

Viitorul SharePoint-ului, așa cum o predică Microsoft, este în continuare înclinat puternic către cloud, dar măcar știm acum că SharePoint Server pentru soluții on-premises nu este mort și chiar dacă s-a renăscut mai slăbuț, măcar avem speranța că va pune mușchi în timp și nu se va îngrășa din nou.

TriChallenge Mamaia 2016

Pentru mine triatlonul de la Mamaia a fost al treilea pe anul ăsta, după Mogoșoaia și Brașov și pot spune că mi-am recăpătat încrederea după accidentul de anul trecut. Recuperarea a fost grea, deși probabil nu voi fi niciodată ca înainte, însă cu partea mentală a fost și mai greu. Cred că sunt în sfârșit în faza în care am curaj să merg tare pe bicicletă, atât cât pot.

Triatlonul de la Mamaia a fost superb, cu proba de înot pentru prima oară în mare, o vreme superbă fără vânt, și organizarea de top. M-am dus aproape neantrenat, dar m-am simțit foarte bine. Neantrenat, fiindcă nu am reușit să scap de o otită decât făcând o pauză cu înotul. E drept că eram în plin antrenament pentru maratonul Bucureștiului din 9 oct, în sensul că am convins câțiva colegi să facă un semi pentru prima oară și facem programul de antrenament împreună. În rest, înot deloc, iar cu bicicleta am venit de câteva ori la muncă și da, i-am făcut o revizie generală cu schimbat butuc pedalier, pinioane, lanț și cabluri. Anul ăsta a fost anul probelor de scurte, de sprint, așa că la Mamaia tot la sprint m-am înscris.

Înot 750m. În mare! Superb, mai ales că marea a fost oglindă, fără pic de valuri. Plaja cu nisip a permis startul din alergare de pe mal, ceea ce a redus iureșul de la start, mai ales pentru cei meseriași din față, unde ținerile și loviturile se reduc drastic față de un start din apă. Apa e mică la Mamaia, știm cu toții, așa că mai mult de jumătate din traseu puteai să te oprești și să pui picioarele jos. Mărturisesc că am profitat de mai multe ori să iau pauze, fiindcă nu reușeam să îmi găsesc ritmul. Am ieșit din apă după 22 de minute cu codașii, dar nici nu aveam așteptări mai mari. Zona de tranziție cu bicicletele a rămas tot pe bulevardul Mamaia, ceea ce înseamnă că de pe plajă trebuia să alergi cca 400m până la bulevard și apoi să traversezi pasarela pietonală. Coborârea de pe pasarelă e un pic riscantă fiindcă picioarele ude alunecă pe colțurile metalice ale treptelor. Apoi zona de tranziție fiind pe un singur culoar, a devenit foarte, foarte lungă, abia dacă îi mai vezi capătul. Bravo organizatorilor fiindcă reușesc să atragă atât de mulți participanți. Sacrificați vreo 10 secunde pentru a vă scutura nisipul de pe picioare și dintre degete. Pe mine m-a deranjat destul de tare. După bicicletă am simțit nevoia să mă descalț încă o dată, să îmi scutur nisipul. Probabil dacă purtați SPD-uri pe bicicletă nu veți avea problema asta, fiindcă oricum veți avea alte încălțări la alergat, dar nisipul ăla e deranjant chiar și la bicicletă, fiindcă se adună în vârful încălțării. La mine a durat 6 minute tranziția spre bicicletă.

Bicicletă 17km. Am mers tot cu hibrida mea, și m-am simțit foarte bine. Am depășit din nou cursiere suficiente încât să fiu mândru de mine. Am terminat proba de bicicletă după 31 de minute cu o medie orară de peste 32 km/h, un record personal. Cred că e momentul să îmi iau o cursieră. Adevărul că o competiție ca asta te și îmbie să tragi tare. Depășești pe cineva, vezi că se poate, apoi te iei și după următorii, îi depășești și pe ăia și tot așa. Nu îți mai vine să te oprești. Adevărul e că am tras prea tare la bicicletă și a trebuit să o iau la pas în tranziție ca să îmi revin un pic pentru alergare. Am ieșit din tranziție după 4 minute.

Alergare 5km. Mi-a folosit foarte mult antrenamentul pentru semi. Chiar dacă eram obosit după bicicletă, picioarele s-au dus singure, iar cu suflul mi-am intrat în ritm destul de repede. Am terminat în 27 minute cu un tempo un pic peste 5min/km (distanța era de fapt 5,25km)

Cu timpul oficial de 1h30min22sec m-am clasat onorabil, în prima jumătate a clasamentului, cu 6 minute mai bine decât în 2013 chiar dacă tranziția era mai simplă și mai scurtă atunci, fiindcă s-a înotat în lac. La anul cred că trec la nivelul următor și voi băga câteva triatloane olimpice, să vedem dacă mă pot apropia de un half.

Zoli startZoli finish

Comisia Europeană nu crede încă în AML pentru 112

Povesteam aici despre cum AML (Advanced Mobile Location) poate fi folosit pentru a localiza precis (cu GPS sau WiFi) pe cei care apelează la numărul de urgență 112. Ideea este atât de generoasă încât Google a făcut deja modificările în Android pentru a suporta AML. Până la urmă este vorba despre intervenții cât mai rapide și despre salvat vieți.

Ei bine propunerea Comisiei Europene de săptămâna trecută pentru noua directivă de telecomunicații a dezamăgit profund, fiindcă utilizarea GNSS și WiFi pentru localizarea apelanților la 112 este doar cu titlu de recomandare, fără nici o obligație pentru operatorii telecom.

Păcat…

ISupport112

TriChallenge Brașov

Am ezitat să scriu despre triatlonul de la Brașov, deși este unul foarte fain, bine organizat. Pe lângă sportivii de elită și amatorii obișnuiți cu triatlonul, au reușit să atragă o grămadă de începători, ceea ce este extraordinar pentru popularizarea acestui sport minunat. Așadar, dacă vă gândiți să mergeți la primul vostru triatlon, Brașovul este perfect (alături de No Stress și bineînțeles Mamaia). Spuneam că am ezitat să scriu, fiindcă mi-a fost un pic rușine să spun că am căzut cu bicla. Din prostie. Am încetinit la traversarea unei căi ferate, poate prea mult, mi-a alunecat roata din față pe șinele oblice și m-am dat peste cap și peste umărul rupt. Da, cel operat. Noroc că de data asta nu a fost grav, ci m-am julit doar. Îmi venea să dau cu casca de pământ de ciudă, pentru prostia pe care am făcut-o.

În rest m-am simțit foarte bine, n-am tras tare, am vrut doar să îmi demonstrez că pot să mai particip la triatloane și după accidentul cu fractura. Nu mi-a ieșit prea bine, fiindcă am căzut, dar chiar și așa e ok. Apoi mi-am dorit de mult să particip la Brașov. M-am înscris și anul trecut însă n-am reușit să ajung. Iată și învățămintele, așa cum v-am obișnuit… ah, era să uit, proba olimpică urcă în Poiană prin Râșnov și coboară spre Brașov. Este superb pentru cei care iubesc cățărările și știu să coboare tare. Eu am zis că nu e pentru mine, având în vedere… știți voi, accidentul de anul trecut. Așa că m-am înscris la proba scurtă de sprint cu traseul de biclă pe plat.

Înot 500m. Proba de înot este în lacul Codlea și fiindcă organizatorii nu dau prea multe detalii pe site despre înot, am pus eu o hartă adnotată mai jos. Vasăzică se intră pe la un capăt al lacului și se iasă în celălalt capăt. Lacul are 500m lungime. Pentru olimpic (1500m) se ocolesc geamandurile din capăt, se înoată înapoi până la zona de start și apoi din nou spre exit. Deși Péter Klosz ne-a amenințat la ședința tehnică că va fi fără neopren, până la urmă a dat voie cu neopren amatorilor (age group), nu și elitelor. Apa avea 21 de grade, deci nu era exagerat de rece. Eu am purtat neoprenul ca să mă obișnuiesc cu el și în curse. E mai ușor să înoți în neopren fiindcă te ține mai bine la suprafață (contează mai ales la picioare), însă cele câteva minute pe care le câștigi, le vei pierde cu dezbrăcatul neoprenului. Apoi de la lac până la zona de tranziție vei avea de alergat cca 800 m și neoprenul te încurcă îngrozitor, indiferent dacă alergi în el sau îl dezbraci și îl ții în mână. Dacă îți aduci adidași pentru zona asta de 800 m, îi vei putea lăsa în zona de ieșire din apă. Dacă pe biclă nu porți SPD-uri, atunci adidașii ăștia sunt cei cu care vei alerga, bicicli și apoi din nou alerga, până la finish. Înainte de start, îți iei echipamentul de înot, vii în adidașii ăștia până la zona de ieșire din apă, îi lași acolo, apoi mergi desculț până la start. Eu am ieșit după 13 minute din apă și am pierdut 11 minute până pe biclă, adică 3 minute cu dezbrăcatul neoprenului și încălțatul, 5 minute cu alergatul până la biclă și încă 3 minute cu ieșitul din tranziție pe biclă. Înainte de a pleca cu bicla, îți bagi toate lucrurile din tranziție în punga cu numărul tău. Aceste pungi vor fi aduse după masă la Brașov și așezate în dreptul bicicletei tale, în zona de tranziție din Piața Sfatului.

tranziția T1 la Brașov TriChallenge

Bicicletă 30km. Proba de biclă este una aproape plată, cu trafic, însă se poate mâna dacă te țin picioarele. Am făcut o oră și 3 minute cu o medie de 29km/h. Puteam și mai bine, însă ar fi trebuit să îmi asum un pic de suferință. Poate altădată. Am mers din nou cu hibrida mea, deși arătam cam ciudat printre cursiere, mai ales când le depășeam Zâmbet. Nu am avut curaj să merg prea mult pe coarnele de triatlon. De câte ori mă așez în poziția aia, îmi amintesc de accident și tresar la fiecare denivelare. Huh, sper să îmi treacă cu timpul.

Alergare 4km. Proba de alergare este în pantă și trebuie să stai bine cu suflul ca să nu o iei la pas unde e mai abrupt. Stați liniștiți, nu e nici o rușine, iar fotografii sunt mai la vale Zâmbet. 23 de minute cu o medie de 6min/km au fost ok pentru mine.

1h51min30sec a fost timpul meu oficial, într-un triatlon superb cu organizare de top. Recomand cu căldură.

Zoli la TriChallenge Brașov