Vacanță de schi cu băieții la Kaprun

Deși au trecut aproape 5 luni de la asta, hai să nu o las nedocumentată.

Deși am avut noroc cu carul la Borovets la început de an când a nins chiar înainte să ajungem, era totuși clar că sezonul de schi va fi suboptim. Așa am decis cu băieții că facem o aroganță pe un ghețar în Austria la început de martie. Fără soții și copii.

Am studiat un pic și dintre cei 8 ghețari austrieci, doar 3 sunt mai barosani, cu peste 40 km de pârtii: Hintertux, Stubai și Kitzsteinhorn. Cum pe primii doi i-am fumat deja, am decis să mergem în Kaprun, sub ghețarul Kitzsteinhorn.

Plecarea a fost ciudată, fiindcă chinezii erau deja în pioneze cu covidul, iar în Europa apăreau primele focare. Mulți turiști au renunțat să mai meargă în săptămâna aia. Gazda noastră se plângea că mai toți nemții și-au anulat rezervările. Noi ne-am bucurat, fiindcă știam că nu va fi aglomerație. Să nu credeți însă că erau puțini. Stațiunile astea bengoase, chiar dacă sunt ocupate la un sfert din capacitate, sunt animate binișor.

Am mers low-cost, ca pe vremuri, cu oprit în piață la Mosonmagyaróvár pentru cârnați, slană și murături. Pâine din aia țărănească și apoi la Tesco pentru un coș de alte mâncăruri și ingrediente cu planul de a ne găti singuri. Băutura am luat-o de acasă, urmând să luăm doar bere de la austrieci, iar apa de la robinet.

Prima zi am schiat de încălzire în Schmitten, muntele de deasupra lui Zell am See, cu vederea aceea superbă asupra lacului. Totuși valea era fără pic de zăpadă, deși era încă început de martie, practic high season. Pârtiile de sus erau perfecte, însă pe măsură ce te apropiai de vale deveneau tablă, iar mai spre prânz și după masă erau fleașcă.

Schmitten - Zell am See

Seara am ieșit la un schi fond în Kaprun pe singura pistă de cca 2km fleșcăită, întreținută cu greu vis-a-vis de gondola Maiskogel, imediat peste gârlă. Puteți ieși și seara fiindcă aprind luminile. În mod normal, când e frig și zăpadă, au mai multe piste.

A doua zi ne-am dus sus pe ghețarul Kitzsteinhorn unde a fost totul ireproșabil, deși nici acolo nu îți venea să schiezi până la bază din aceleași motive de inflație de grade celsius.

Kitzsteinhorn

A treia zi am luat o pauză de vreme rea. Doar schi fond. Trist. Apoi ne-am gândit un pic, ce-ar fi să dăm o fugă pe ghețarul Hintertux, la doar 100km și 2 ore de noi.

A patra zi ne-am trezit devreme, am trecut muntele peste Krimml pe la 1400m și am ajuns dimineața să prindem prima gondolă în Hintertux. Vreme superbă de data asta și totul impecabil.

Hintertux

La întoarcere nu m-am putut abține să nu bag câteva ture de schi fond în Madseit pe valea Tux. Apoi ne-am dus pe vale către Kaprun, pe la cascada Krimml și am aflat “the hard way” că valea aia este protejată și trebuie plătită o taxă ca să treci cu mașina. N-a meritat fiindcă era deja seara și nu am văzut mare lucru.

A cincea zi am mai băgat un Kitzsteinhorn și ne-am împachetat fiindcă de acasă veneau amenințările de lockdown, stare de urgență și alte bau-bauri de cozi la vamă.

Am plecat cu o zi mai devreme, ca să avem un buffer dacă întâmpinam probleme la granițe. N-a fost cazul. Am avut doar o „mică” coadă de câțiva km la granița austro-ungară. Am ajuns la fix înapoi pentru lockdown. Toate stațiunile de schi s-au închis după ce ne-am întors.

Data viitoare ne vom caza în Zillertal sau în Tux ca să putem ajunge ușor și în Stubai. Pe hartă cei 3 ghețari barosani sunt de la vest la est în ordine Stubai, Hintertux și apoi Kitzsteinhorn din 100 în 100 km. Primele două în landul Tirol și ultimul în landul Salzburg. Aia ar fi aroganța maximă, să schiem pe toți trei ghețarii mari într-o singură vacanță. Altfel Kaprun este foarte fain, un loc unde cu siguranță ne vom întoarce dacă omenirea va reuși să conviețuiască cu virusul ăsta nenorocit.

Campionatul european de wintertriathlon de la Cheile Grădiștei

M-am simțit foarte bine la a treia participare la wintertriathlonul de la Cheile Grădiștei. La wintertriathlon se aleargă, se biciclește și se schiază, în ordinea asta. În 2017 am abandonat fiindcă m-am dus cu gume înguste de ciclocros pe biclă, în 2018 am terminat suferind fiindcă m-am dus cu schiuri de clasic și nici nu știam încă skate, dar acum a fost totul ok. Tot printre ultimii am ajuns și acum, însă fără suferință. Anul ăsta concursul a contat pentru campionatul european, însă au fost tare puțini amatori (7 ștafete, toți români și 66 la individual din care 25 de români). Din cauza asta, deși am fost printre ultimii, am fost al treilea român la categoria mea de vârstă. Am fost 4 participanți la categorie, dar Bruno a fost descalificat. Cred că a făcut mai puține ture de ski decât trebuia. Așadar, fiindcă concursul a contat pentru campionatul național de wintertriathlon, am obținut medalie de bronz. Ura! Smile Bineînțeles că habar nu am avut. Nici măcar nu am participat la festivitatea de premiere, iar acum trebuie să fac niște acrobații cu prietenii de la federație ca să revendic medalia.

Deși stațiunea de la Fundata este la 1300m, a fost foarte puțină zăpadă. Am avut noroc cu un pic de ninsoare de vreo 5cm cu o zi înainte de concurs, însă a fost prea puțin prea târziu. A fost mai degrabă de frumusețe, ca să mai albească peisajul. Pârtia de schi fond a fost preparată doar pe jumătate din lungime folosind zapadă cărată cu basculanta. Gazdele sunt obișnuite deja să pregătească zăpadă artificială într-o parcare mai jos pe vale, cu 3 tunuri de zăpadă și apă din pârâu.

Alergare 2,3km: organizatorii au decis să mute alergarea în jurul dealului de la nordul poligonului pe asfalt aproape curat. Doar câțiva zeci de metri erau cu urme de zăpadă. Dacă doriți să vă băgați la anul, vă recomand să vă pregătiti totuși cu încălțări de trail. Eu am parcurs cele două ture ușurel cu moșii de la coadă în 13min30s într-un ritm de 6min/km, la pas pe urcări. Am pierdut 1min30s în tranziție să mă descalț, să îmi iau pantofii cu SPD și să plec pe traseul de bicicletă.

wintertriathlon run

Bicicletă 5,3km: traseul de bicicletă a rămas aproape același, cu excepția intrării pe traseu, care s-a făcut acum pe sub pasaj pentru a evita intersectarea bicicliștilor cu alergătorii întârziați. Chiar acolo sub pasaj era o mocirlă de toată frumusețea. Până am ajuns noi să concurăm, trecuseră deja cursele de elite și juniori pe acolo și au măcinat frumos noroiul. Nici în rest nu era diferit, dar măcar simțeai piatra pe sub bălți și șleaurile de zăpadă și puteai să ai încredere să bagi tare. Mă rog, cine putea și avea suflu. E voie doar cu MTB-uri și anvelope late de minim 2 inch. Am mers din nou ușurel, fiindcă știam că greul abia avea să vină la schi fond. Am terminat cele două ture în 23min30s cu o viteză medie de 13,5km/h. Toți eram plini de noroi când am ajuns la schi fond, în sfârșit pe zăpadă. Cei de pe primele locuri deja terminau cursa, cu tot cu schi fond. Aproape 4 minute mi-a luat în tranziție ca să îmi încalț bocancii de fond, bețele și să îmi prind schiurile de bocanci. Ale naibii legături, nu voiau nicicum să cupleze. Deh, lipsa de experiență.

wintertriathlon bike

Schi fond 3,7km: cine zice că nu poți cădea la schi fond? Cum să nu, chiar de pe loc, înainte de a pleca. Mda, probabil eram totuși obosit, sau prea relaxat. Hopa sus și dăi bătaie în proba cea mai grea, unde am cea mai putină experiență. Norocul meu a fost că organizatorii nu au amenajat întregul parcurs planificat și au păstrat doar o singură urcare plus coborârea aferentă de pe latura sudică a traseului. Am mers la pas în sus pe porținuea mai abruptă și în plug la coborâre. Nu am suficient exercițiu să cobor în viteză pantele, așa că am ales să cobor safe în plug și să termin fără frustrările căzăturilor. Am reușit să termin relaxat, printre ultimii, dar mândru încă o dată. Mi-au folosit antrenamentele de la Borovets din ianuarie, când am reușit să ies în fiecare zi câte o oră cu schiurile de skate seara, după schiul alpin. Deși am simțit oboseala alergatului și biciclitului, picioarele s-au dus singure pe schiuri și au reușit chiar să mă recupereze de la câteva dezechilibrări. Am terminat în 29min cele 4 ture de schi fond cu o viteză medie de 8km/h. Da, știu, e foarte încet, mai ales dacă te găndești că un fondist bun face o medie de peste 25km/h.

wintertriathlon cross country ski

Cu timpul total de 1h11min30s am ajuns pe locul 61 din 66 și m-am ales, cu puțin noroc, cu medalia de bronz la categorie.

Alergare 2,3km Tranziție Bicicletă 5,3km Tranziție Schi fond 3,7km Total
13min30s 1min30s 23min30s 4min 29min 1h11min30s

Recomand cu căldură acest concurs care a fost unul din proiectele dragi ale regretatului Klósz Péter, iar dacă nu știți schi fond, atunci citiți articolul meu pentru începători. Acolo am recomandat să începeți cu stilul clasic, dar promit că voi reveni cu partea a doua și recomandări pentru stilul skate. Nu știți despre ce vorbesc? Citiți și haideți să ne vedem data viitoare pe pârtie.

startZoli runZoli bike

Vacanță de schi în Borovets

Au trecut 3 săptămâni de când ne-am întors dar de-abia acum am apucat să fac un rezumat. Borovets este o stațiune de schi la 1300m altitudine în Bulgaria. După Bansko și Pamporovo a trebuit să o încercăm și pe ultima din tripleta de stațiuni faimoase bulgărești. Bine na, mai e Vitoșa chiar lângă Sofia, o stațiune mai micuță cu pârtii cam cât avem în Poiana Brașov, dar probabil că acolo nu vom ajunge.

Dintre cele 3, Bansko și Borovets sunt în munții cei mai înalți din Balcani, în munții Pirin respectiv Rila, iar Pamporovo este în munții Rodopi, mult mai scunzi. Borovets este la baza vârfului Musala de 2925m, numit așa de pe vremea ocupației otomane (muntele lui Allah). Musala fiind cel mai înalt, este o atracție turistică și pe timp de vară.

Drumul de 450km din București se face în 6h30min cu mașina, regulamentar. Borovets e la cca o oră la sud de Sofia. Lejer. Am avut mare noroc că a nins de a rupt înainte să ajungem și în prima zi. Apoi s-a făcut frumos. Ger, dar frumos.

Stațiunea se pare că a fost construită de nomenclatura comunistă. Zona a fost declarată apoi parc național iar construcțiile limitate. E un mix între niște mega hoteluri (de exemplu hotelul Rila este chiar la baza zonei schiabile Sitnyakovo) și niște blocuri cu apartamente. Noi am închiriat (de pe booking.com) o garsonieră spațioasă recent renovată într-un bloc numit Iglika 2 din spatele hotelului Rila. Diana s-a purtat exemplar cu noi. Era fain că aveam închirietorie de schiuri și minimarket la parter, ambele accesibile și din interior. Practic mergeam în papuci la magazin.

Pârtiile sunt împărțite în trei zone (Sitnyakovo, Yastrebets și Markudjik) legate între ele cu niște drumuri de legătură schiabile. Fiecare dintre cele trei zone din Borovets bate de departe orice stațiune de schi din România. Adăugând și pistele de schi fond, Borovets este după părerea mea chiar și peste Bansko la capitolul pârtii. Zona schiabilă Markudjik este în zona alpină la 2500m, practic pârtiile sunt trasate într-o zonă cu jnepeni, cu o priveliște superbă către vârful Musala pe vreme frumoasă. Aceeași zonă devină cumplită pe ceață sau când ninge.

Legăturile dintre Sitnyakovo și Yastrebets (ambele sensuri) sunt schiabile însă panta nu e cine știe ce și trebuie să dai din bețe. În plus, drumurile astea sunt prin pădure și zăpada nu se depune suficient așa că fiți atenți la pietricele. La fel este și legătura dintre Markudjik și Sitnyakovo, numită și Musala Pathway. Interesați-vă de starea acestor legături înainte de a le folosi. Noi ne-am băgat, dar schiurile au trebuit servisate la plecare.

Instalațiile sunt moderne în toate zonele cu excepția gondolei, care e o ciudățenie din anii 70-80 de o vârstă cu telecabinele de la Sinaia și Bușteni. Trebuie să împingi de ușile alea ca să stea închise, altfel te bate vântul pe tot parcursul de cca 30 minute până pe creastă. Atenție și la teleschiurile din zona Markudjik! Te smucesc, te ridică de la sol, așa că nu sunt pentru începători. Folosiți scaunul de acolo fiindcă în caz de cădeți de pe teleschi, traversarea printre jnepeni până pe pârtie nu e deloc amuzantă.

Ski-pass-ul este cât în Poiană, cca 150 lei pe zi. Adică primești de vreo 3 ori mai mult la aceiași bani. O da, în zona Sitnyakovo se poate schia și pe nocturnă, de la 18:00 la 21:30, dar cu ski-pass separat.

Restaurantele sunt concentrate jos în stațiune la baza pârtiilor Sitnyakovo. La baza pârtiilor Yastrebets e ceva la acel hotel dar nu te lasă cu clăpari așa că pas. Mai sunt două cârciumi sus la 2300m între capătul gondolei și pârtiile Markudjik. Aici e totul mai rustic, în regim de cabană, dar oamenii se străduiesc să te servească ca lumea, deși se vede de la o poștă că nu sunt horeca-people ci mai degrabă alpiniști. E fain să stai aici la o supă, la un ceai și să te bucuri de soare. Jos pentru cină recomand restaurantul Victoria, sau White Horse, ambele la baza pârtiilor Sitnyakovo, cu vedere spre pârtii. În rest, dacă vreți ceva rapid, atunci veți găsi street food din belșug. Dacă la Pamporovo nu am găsit practic business care să nu accepte card, aici au fost multe. Cash-ul e de bază, așa că schimbați leva. E plin de schimbătorii care schimbă lei la curs de bun simț.

Pârtia de schi fond este una greuță. Este practic un traseu pentru biatlon unde am tras câteva trânte zdravene. Am exersat stilul liber, dar nu pot spune că sunt confortabil cu el. Zburdau ceilalți pe lângă mine, dar nu m-am lăsat, am băgat schi fond în fiecare zi căte o oră. Puteți închiria schiuri de fond de lângă gondolă, iar pârtia de schi fond este la câteva minute de acolo.

Dacă afară nu avem, vă dau eu un pic de ninsoare:

Borovets

Prin geamul de plexi al gondolei (cca 2000m):

gondola Borovets

Gondola văzută de pe pârtie (cca 2200m). În vale în partea dreaptă pe acel podiș de cca 800m altitudine este orașul Samokov. În stânga în zare este muntele Vitoșa la baza căruia este Sofia (nu se vede fiindcă e după podiș cu vreo 300m mai jos în altitudine). În plan îndepărtat nu știu ce munte e ăla… Să fie Retezatul și Parângul din România?

gondola Borovets

La baza pârtiilor Sitnyakovo cu tunurile de zăpadă profitând de ger:

Sitnyakovo

Soarele prin jetul tunului de zăpadă și un brad (Yastrebets – cca 2000m):

tun de zăpadă

Partea superioară a pârtiilor Sitnyakovo (cca 1800m):

Sitnyakovo

Drumul de legătură dintre Yastrebets și Sitnyakovo pe o porțiune cu zăpadă generoasă, fără probleme de pietricele (cca 1500m):

Yastrebets-Sitnyakovo

Pârtiile Markudjik văzute de la capătul gondolei (cca 2350m). În plan îndepărtat este vârful Musala (2925m), iar în dreapta sunt cele două cabane de care vorbeam:

Markudjik

La cabanele de pe creastă (cca 2300m):

Markudjik

Coborârea de pe creastă spre Yastrebets. În vale se vede lacul Iskar la o altitudine de cca 800m, un fel de Vidraru. În plan îndepărtat se văd munții Balcani sau Stara Planina cum îi spun bulgarii:

Borovets

Pe pârtia de schi fond cu noile mele schiuri de skate:

schi fond Borovets

La baza pârtiilor Sitnyakovo pe lună plină. În stânga este hotelul Rila, iar în dreapta restaurantul Victoria:

Rila & Victoria

Vedere spre pârtie, de la White Horse:

White Horse

Garsoniera de la Iglika 2:

Iglika 2

În concluzie Borovets merită încercat, mai ales fiindcă este una din cele mai ieftine stațiuni de schi din Europa. Nu, cele din România nu se numără. Noi, dacă e să ne întoarcem în Bulgaria la schi, atunci vom alege Borovets fără nici o ezitare.

Primul meu triatlon pe distanța half ironman

Au trecut deja 10 ani de când urmăream doi foști colegi (Todi și Manu) cum participau de nebuni, neantrenați, supraponderali, la triatloane Ironman 70.3 din Austria. Acum a venit și vremea mea.

Ironman e o franciză importantă în lumea triatlonului sub care se organizează curse “full” pe distanța totală de 226km (3,8km înot, 180km bicicletă și 42,2km alergare) și curse de “half” pe distanța totală de 113km adică 70,3 mile (1,9km înot, 90km bicicletă și 21,1km alergare). Organizatorii care nu pot sau nu vor să obțină franciza Ironman sau Ironman 70.3, folosesc doar cuvintele “full” sau “half” alături de brand-urile proprii. În România sunt mai multe astfel de curse: Xman Oradea, Endurace Beliș, Transfier pe Transfăgărășan sau H3RO by TriChallenge la Mamaia.

De mult îmi doream să particip măcar o dată la un half, dar nu m-am simțit pregătit, mi se părea prea greu antrenamentul, deși aveam deja experiența triatloanelor pe distanțe mai scurte (sprint și olimpic). Apoi a venit refacerea incompletă după accidentul și operația din 2015. Umărul drept îmi este în continuare blocat pe jumătate. După aceea am intrat în forță în lumea alergicilor în 2017, așa că m-am lăsat de înot în bazin pentru a evita clorul și odată cu asta m-am lăsat de triatloane. De tot. Anul ăsta în schimb l-am văzut pe finul Vit cum se pregătea pentru primul lui triatlon și mi s-a făcut poftă. M-a și provocat un pic să fac ceva deosebit în anul ăsta în care am împlinit o vârstă rotundă. Așa a venit ideea unui half ironman.

Antrenamentul. Am încercat să văd cum mă simt singur într-o tură lungă de 100km la biclă și a fost ok, cu o medie de 30km/h. Apoi în vacanța din Grecia am înotat în mare din 2 în 2 zile tot mai mult, până am ajuns la 2,5km într-o oră în ultima zi și gata, atunci m-am hotărât: m-am înscris la H3RO by TriChallenge, care urma să fie și campionat național de half, cu reguli stricte, arbitri de la federație etc. Ăsta a fost tot antrenamentul meu la înot. Oricum știam că nu voi putea ține un tempo mai bun de 2min30s pe suta de metri. Mai aveam o lună până la concurs ca să mă antrenez un pic la alergat. Am băgat 2 alergări pe săptămână și câte 2 ieșiri pe biclă între ele, ca să îmi cresc un pic capacitatea aerobică. Eram îngrijorat că nu aveam experiență în concursuri lungi de 6 ore sau mai mult, așa că am băgat un duatlon cu o săptămână înainte: alergare, biclă și din nou alergare pe durata de peste 3 ore ca să îmi consum energia de tot și să compensez cu geluri, glucoză, săruri și izotonic pe parcurs. A fost un dezastru. M-am simțit mega epuizat la ultima alergare. Era clar că sunt varză la partea asta de nutriție, deși mă aștepta o cursă de peste 6 ore. De fapt, era clar că trebuie să o iau mai ușor, să mă alimentez mai mult și să beau mai mult în timpul cursei.

Înot 1,9 km. Trebuiau făcute două ture de cca 900m în dreptul hotelului Rex în marea de 19 grade. Majoritatea am ales să înotăm cu neopren. Am avut noroc cu marea super liniștită, fără pic de valuri. Am pornit ușor la coada plutonului ca să nu încurc meseriașii. Când am terminat prima tură, primii doi meseriași terminau deja întreg parcursul. Era mică apa pe latura aceea și m-am ridicat în picioare să îi admir. Nu s-a întâmplat nimic deosebit la înot, în afară de câteva meduze barosane pe care le-am mângâiat fără să vreau, aruncând apoi picioarele cât se poate de sus, ca să nu le ating din nou. Hi-ha! 51 de minute predictibile mi-a luat să ies din apă cu o medie de 2min40s pe suta de metri. Cred că mai erau doar vreo 10 concurenți în urma mea. Afară erau 11 grade cumplite. Îți venea să te arunci înapoi în mare. Brusc cele 19 grade ale mării nu mai erau deloc puține.

Bicicletă 90 km. 12 minute mi-a luat să ajung în tranziție, să dezbrac neoprenul, să șterg nisipul de pe picioare, să mă încalț și să plec pe biclă. Nu m-am grăbit, dar chiar și așa am avut mari dificultăți să-mi iau ciorapii/jambierele de compresie din cauza frigului. Trebuia să le fi purtat de la început pe sub neopren. 9 ture de cca 10km trebuiau făcute și dificultatea era să mă alimentez și să beau suficient pentru a-mi păstra energie pentru alergare. Am mâncat câte un gel pe oră și câte o glucoză cu săruri din 20 în 20 de minute. Am ținut primele 5 ture la o medie de cca 30 km/h dar m-au apucat niște crampe la stomac așa că am redus la cca 28 km/h. Stomacul se supără când e bombardat cu geluri și săruri, mai ales dacă ai pulsul ridicat. Am luat-o mai ușor și mi-am revenit aproape imediat. Am băut foarte mult, 2 bidoane de izotonic și 2 de apă. Puteai să arunci un bidon și să iei altul de la organizatori, din mers. Când am făcut socoteala cu cât am băut, adică 3 litri, atunci mi-am dat seama că mă scapă pișarea rău de tot. Noroc că eram în ultima tură. Am terminat proba de biclă în 3h2min cu o medie de 29 km/h, recuperând vreo 25 de locuri chiar și așa.

Alergare 21 km. Am pierdut 4 minute în tranziție ca să-mi schimb încălțările și să plec la alergare. De fapt la budă. Mamă, cred că m-am pișat două bidoane. Dar a fost mai bine așa, decât să fiu deshidratat. Am mâncat o banană și am plecat ușurel cu planul de a ține un tempo lejer de 6min/km. M-am simțit foarte bine, cel puțin prima jumătate. M-am oprit la fiecare 2,5 km ca să mai mănânc o juma’ de banană și să beau. Am apucat să mă văd cu o grămadă de foști colegi și cunoscuți. Am terminat alergarea în 2h15min cu un tempo mediu care a scăzut la 6min30s din cauza opririlor. A fost bine așa, chiar dacă am pierdut vreo 10 locuri, dar măcar am terminat fără suferință.

Am terminat totul în 6h24min pe locul 134 din 152 de finișeri, dar mândru că am făcut-o și pe asta. Am scris articolul ca să vă conving că puteți și voi, cu un pic de planificare și un pic de antrenament. Bine na, mai trebuie și un pic de voință și un pic de deschidere spre autoflagelare. Senzația de împlinire este însă maximă.

Înot 1,9km Tranziție Bicicletă 90km Tranziție Alergare 21km Total
51min 12min 3h2min 4min 2h15min 6h24min

Recomand cu căldură acest concurs de la Mamaia, cu organizatori dedicați și voluntari inimoși. În ceea ce mă privește, cred că aș putea coborî sub 6h cu un minim de antrenament mai serios. Trebuie doar să bărbieresc 5min de la înot, 5min din tranziție, 10min de la bicicletă și 10min de la alergare. Pe data viitoare!

0-inot1-inotechipa de suport2-bicla3-alergare5-finish

Foto de la organizatori by Radu Cristi & Alexandru Popescu.

Vacanță de schi în Pamporovo

Pamporovo este o stațiune de schi la cca 1500m altitudine în munții Rodopi, niște calcare frumușele în sudul Bulgariei, cu vârfuri de cca 2000m. Vârful Snezhanka de pe care se schiază în Pamporovo este de cca 1900m, aproximativ cât Postăvarul, doar că la ăștia sunt 5 telescaune care urcă pe vârf din toate direcțiile, fiecare deservind câte două pârtii. Plus teleschiuri.

Nu toate sunt instalații moderne. Dimpotrivă, veți găsi și ciudățenii antice cum e scaunul de o persoană dintre Malina și Studeneț, o chestie veche cam cum e scaunul din valea Dorului. Când am fost noi, scaunul de la lacurile Smolian nu a funcționat deloc, probabil din cauza unei defecțiuni.

Pârtiile sunt echilibrate ca dificultate, cu destul de multe pârtii grele unde vă puteți retrage când se aglomerează celelalte. Pamporovo este cam 3x Poiana Brașov la pârtii și instalații și cu servicii trei clase peste Poiană. E plin de cârciumi și restaurante, inclusiv pe vârf și pe pârtii.

Drumul până la Pamporovo este cam cât un București-Cluj și se face în cca 7 ore cu mașina din București. În ziua de întoarcere am mai băgat o juma’ de zi de schi fiindcă era prea frumos. Cu plecare la prânz, ajungi predictibil pe seară. Dacă sunteți iubitori de mare și Grecia, drumul este cel de Tassos, doar că în loc să ocolească munții Rodopi pe la est, drumul de Pamporovo urcă muntele pe valea Cepelarska vreo 70km. La obârșia văii, la cca 1400m altitudine începe stațiunea Pamporovo.

Pe drum puteți vizita și podurile minune (Wonder Bridges) cu un ocol de doar o oră și 15km de pe valea Cepelarska. Sunt niște formațiuni carstice cu aspect de poduri naturale. Acestea se formează de obicei prin prăbușirea unor peșteri din care rămâne doar o mică parte în picioare. În România avem ceva similar în podișul Mehedințiului la Ponoarele, lângă Baia de Aramă. Acolo se numește Podul lui Dumnezeu și chiar trece drumul județean (670) peste el.

E sărăcie în Bulgaria. Se vede și e reconfortant să crezi că stăm mai bine. Asta până treci granița înapoi în România pe la Giurgiu și îți vine să te scufunzi de rușine pe primii kilometri. Cum naiba nu reușim să facem o trecere de frontieră civilizată?

Cu cazarea a fost cam ciudat. Sunt oferte bune și multe. Am ales să ne cazăm în Studenets, un grup de clădiri la cca 1600m altitudine, chiar pe pârtie. Ei bine am spus clădiri, nu hoteluri și de aici și confuzia. Pe booking.com veți găsi tot felul de nume ciudate dar care nu sunt afișate nicăieri pe acolo. Bănuiala noastră este că sunt niște dezvoltatori care au construit clădirile alea pentru a vinde apartamentele. Ce nu au reușit să vândă, le închiriază în regim hotelier, iar cele vândute sunt închiriate de proprietari. Clădirile principale se numesc Grand Monastery 1, 2 și 3. Vorbiți cu persoanele care vă închiriază ca să vă explice cum găsiți ceea ce ați închiriat și de unde luați cheia (noi am luat-o de la paznicii parcării).

Parcarea e o problemă mai ales dacă prindeți zăpezi mari și ajungeți în weekend.. Printre clădirile din Studenets e o curte unde se poate parca dacă aveți noroc să găsiți loc. Au și o parcare subterană pe bani, iar dacă nu găsiți nici acolo, atunci sunt parcările de jos de la drum.

Se poate plăti cu cardul peste tot. Doar un pic de cash vă trebuie pentru bacșiș la restaurant.

Restaurantele de pe pârtii sunt foarte faine pentru a te încălzi la prânz cu o supă, ceai sau cafea în regim de cabană. Seara am mers la cină “la bumbăcel” și nu a trebuit să căutăm prea mult, fiindcă aveam chiar în Studenets câteva restaurante. Mehana (taverna) din Manastira 1 este un restaurant rustic, cu muzică populară balcanică și mâncare multă. Nu glumesc! Noi am mâncat și a doua zi din mâncarea comandată acolo. Platourile alea sunt imense. Gustul nu e însă grozav. Restaurantul Salute din clădirea Manastira 3 însă este despre gusturi și servire. Și nici nu e scump. Recomand cu căldură. Încercați desertul acela cu dovleac. Este fenomenal.

Se poate închiria echipament bun la prețuri decente. Am găsit inclusiv schiuri de fond pentru ambele stiluri la “Steve” (vezi ma jos pozele). Cam 20 BGN (cca 10 EUR) pe zi este un echipament de top schi+clăpari.

Nu am avut rastel de schiuri/clăpari la apartament, nici în clădire, așa că am folosit serviciul de depozitare de la închirietoria Atlantis. 1 EUR pe zi a meritat. Măcar aveau rastel cu aer cald pentru clăpari. Mi-au preparat schiurile peste noapte, canturi, ceară, tot tacâmul. Foarte de treabă oamenii.

Iubitorii de schi fond au la dispoziție un traseu de 3-4 km care pleacă din Studenets spre Stoykite pe linie de nivel. Pe harta de pe site sunt afișate mai multe trasee de schi fond (cele cu galben), însă nu e amenajat decât segmentul de care vorbeam mai sus. De fapt, realitatea e că ratrakurile folosesc traseul ăsta să treacă de pe o pârtie pe alta. Nu folosesc gheare pentru a face traseu de clasic ci doar nivelează. Traseul este folosit și de cei care ies la plimbare. Este totuși un traseu ok pentru începători ca mine. Am ieșit în fiecare zi o oră după schiul alpin, înainte să se întunece. Doar eu și ratrakurile mai eram pe munte la ora aia. Deși mi-am luat schiurile de clasic cu mine, mi-am închiriat de skate să mai exersez. Deabia a treia zi am început să simt că devin mai eficient. Dacă sunteți la început cu schiul fond, citiți articolul meu despre schi fond pentru începători.

Site-ul pamporovo.me este așa cum trebuie, pe modelul austriecilor, cu informații live (starea instalațiilor și pârtiilor), webcam-uri, meteo etc.

La prețuri  Pamporovo este un pic sub Poiană, să zicem la 90%, dar cred că e din cauza că sunt mult mai multe oferte la toate serviciile: cazare, închirieri, restaurante. Skipass-urile sunt cam ca la noi, ceea ce e rușinos pentru noi fiindcă cerem tot atât pentru mai puțin.

Studenets văzut de la geamul unui apartament din Monastery 1. Pârtia coboară prin spatele clădirilor din față. În stânga sus se vede o mică parte:

Studenets

Intrarea pe pârtia 2, numită Peretele. Jos se vede Studenets:

Peretele

Telescaunul cu un loc și turnul de televiziune de pe vârf:

Telescaunul Malina-Studenetsturnul de televiziune

Schi fond de seară pe pârtia proaspăt bătută:

schi fond

Închirietoria “Steve” din Studenets, cu schiuri de fond. E cea pe care scrie “Ski school – Sport shop” cu albastru:

Steve

Pârtia 12, ușurică:

Pârtia 12

Pârtiile 3 și 4, negresele:

Pârtii negre în Pamporovo

Concluzia e că Pamporovo merită încercat, chiar dacă e cam ultima din tripleta de stațiuni de ski a Bulgariei, după Bansko și Borovets. Bulgarii ne dau clasă la turismul de iarnă. Cu ce naiba să concurăm cu ei? Poiana Brașov e singura care ar face față, dar doar dacă ar adăuga o instalație și câte 2 pârtii din când în când. Au trecut 7 ani de la ultima extindere din Poiană și nu dau nici un semn să facă ceva. Singura stațiune care evoluează este Straja, cu vreo 3 scaune adăugate în ultimii ani, dar Straja are mari probleme de capacitate a serviciilor de cazare.

Vacanță de schi în Cervinia-Valtournenche

Câteva gănduri din vacanța asta:

– Regiunea Matterhorn din Alpii Pennini a fost de mult timp pe radarul meu pentru sezonul de schi, dar Zermatt și Elveția mi s-au părut cam scumpe. Asta pănă am aflat de Cervinia din comuna Valtournenche în Italia, la sud de Matterhorn și cu pârtiile legate de cele din Zermatt.

– Fiind altitudini mari, sunt diferențe considerabile la prețurile de cazare și servicii între localități: Zermatt la 1600m rămâne cel mai scump (deh, Elveția), apoi în Italia urmează Cervinia la 2000m și cel mai convenabil rămâne în Valtournenche la 1500m. Aici am ales să locuim.

– Partea italiană este una francofonă, unde se păstrează un dialect ciudat franco-provensal numit Valdotain. Din cauza asta sunt foarte multe denumiri cu iz francez: Valtournenche (se pronunță Valturnanș), Plan Maison, Breuil (numele francez pentru Cervinia), Chamois (da, de la capra neagră), La Maison Du Coq Rouge, Foyer des Guides etc.

– E o regiune fabuloasă cu 5 zone de schi legate între ele (3 în Zermatt, una în Cervinia și una în Valtournenche), cu instalații care te urcă la peste 3000m și cu vârfuri de peste 4000m în jur, inclusiv semețul Matterhorn (Cervino în italiană). Pozele cele mai populare de pe net ale vârfului Matterhorn sunt făcute de pe valea Zermatt, de unde se vede o muchie a celebrei piramide patrulatere. Dinspre Italia se vede altfel, fiindcă piramida își arată o față, dar este la fel de maiestuoasă.

– Cei 2000km din București până în Valtournenche nu merită făcuți cu mașina. Avionul e de bază până la Milano cu low cost și apoi mașina închiriată pentru cei 200km rămași. Un bagaj de cală a fost suficient pentru clăpari și căști. Restul de boarfe le-am băgat în bagaje de cabină. Schiurile le-am închiriat acolo. Mergeți cu pașapoarte, chiar dacă se poate și cu buletinul, fiindcă poliția de frontieră are nevoie de mai mult timp să verifice buletinele și se face coadă. Cu pașapoartele puteți trece rapid pe la porțile cu autoservire.

– Am închiriat un Fiat 500L pe 8 zile cu 84EUR de la FireFly prin autoeurope.eu. FireFly este divizia low-cost a lui Hertz și am citit numai recenzii dezastruoase despre ei. M-am cam speriat, însă nu a fost cazul. Puteți veni și cu servicii de transfer din Milano la Valtournenche, însă cu mașină dedicată costă vreo 4-500 EUR, iar cu duba, la grămadă cu alții costă 75 EUR de persoană. Mașina închiriată este de departe cea mai bună variantă, mai ales dacă găsiți o ofertă bună. Se adună vreo 50 EUR cu taxele de autostradă din Milano până în Valtournenche și înapoi. Aproape un plin de motorină am consumat în total. Foloseam mașina cel puțin o dată pe zi pentru cumpărături, restaurante, plimbare, etc.

– Am stat la Residence Cervino 2 sau “la Paola” așa cum o știe lumea pe gazdă. Complexul ăsta de apartamente este la 3km de ulița principală din sat și la cca 250m mai sus în altitudine, departe de lume, pe pârtia nr. 1, numită și “Gran Piste di Valtournenche”. Asta fiindcă poți schia pe ea de la 3000m până jos în sat. Sunt 22 de apartamente listate prin airbnb. Sunt proprietățile unora, dar sunt închiriate în regim de pensiune, iar Paola administrează toată șandramaua, primește turiștii, îi îndrumă, face curat etc. Liniștea de aici e tulburată doar de lăncile de zăpadă și de ratrak-uri.

– Acoperișurile în regiunea asta sunt făcute din plăci din piatră, care oferă un aer rustic deosebit. Plăcile astea se încălzesc binișor la soare, iar seara se răcesc pocnind ușor, un fenomen pe care îl auzi mai ales dacă dormi la mansardă.

– Noi am fost în prima săptămână întreagă din ianuarie și nu înțelegeam de ce e așa puțină lume. De fapt “high season” la ei începe în februarie. Nu știu cum a fost în alți ani, dar noi am prins zăpadă schiabilă doar la peste 2000m. Pârtia aia care trecea prin fața pensiunii era ok, întreținută cu zăpadă artificială, dar în rest era totul maro, fără pic de zăpadă. Pe sus era totul ok, însă cu zăpada veche căzută de Crăciun. Culmea e că alături în Austria și Germania era cod roșu de ninsori de metri pe zi și la noi doar bătea vântul. Noroc că frontul ăla a adus un pic de ger și au putut băga zăpadă artificială din belșug. Eram foarte puțini pe pârtii. Se vedea că au capacitate de zeci de mii de turiști, iar noi eram câteva sute și aceia împrăștiați pe aiurea. În weekend s-a aglomerat un pic, în sensul că nu urcai în scaun imediat ci trebuia să aștepți un minut.

– Trecerea dintr-o zonă de schi în alta nu se poate face decât dacă e vreme bună și vântul se domolește un pic, fiindcă instalațiile de sus de pe creste, cele care fac legăturile astea posibile sunt la peste 3000m și nu funcționează pe vreme rea. Stați cu ochii pe site-ul cervinia.it pentru a vedea dacă sunt deschise legăturile dintre Valtournenche și Cervinia, respectiv cele dintre Cervinia și Zermatt. De obicei Paola este atentă la detaliile astea și vă spune de dimineața dacă e zi de mers în Zermatt sau nu.

– Din cauza incertitudinii legăturilor, nu merită să vă luați skipass pe toate zonele, mai ales când vremea e capricioasă sau bate vântul din cauza unui front atmosferic. Puteți cumpăra skipass pentru pârtiile din Valtournenche, sau cele din Cervinia, sau combinate Valtournenche-Cervinia. Asta înseamnă că ieșiți mai bine dacă vă luați skipass pe câte o zi pe o singură zonă dacă vremea e nasoală, fără legături deschise, iar când aveți perioade de vreme bună atunci luați skipass-uri combinate pe mai multe zile. Dacă vreți să schiați în Cervinia și nu sunt deschise legăturile, atunci urcați-vă în mașină și ajungeți în cca 30min.

– Skipass combinat care să includă și zona Zermatt merită luat doar pentru zilele când sunteți siguri că vreți să treceți în Elveția. Dacă aveți un skipass italian pe mai multe zile, veți putea cumpăra supliment pentru Zermatt în ziua respectivă din Cervinia sau din stația intermediară Plan Maison. Nu uitați să vă luați buletinul sau pașaportul pentru a trece granița peste creastă.

– În zilele cu vreme foarte nasoală puteți să vă retrageți în Chamois, cu 10km mai jos pe vale, o localitate foarte cochetă agățată la 2000m pe munte și cu pârtii cam de două ori cât sunt în Poiana Brașov, deservite de doar 3 scaune. Nu încercați să-i cereți lui Google Maps sau Waze să vă ducă pe șosea acolo, fiindcă satul este unul fără mașini și se ajunge acolo cu o telecabină care circulă din 30 în 30 de minute din Buisson.

– Restaurantele sunt minunate peste tot. Bineînțeles că veți plăti proporțional cu altitudinea. Din cauza asta, dacă vreți o cârciumă la 3000m, atunci pregătiți-vă pentru prețuri măricele. Cu 50 EUR abia cumperi niște ceaiuri și gustări pentru familie, pe când în vale la 1500m cu banii ăstia iei o cină consistentă la restaurant cu bumbăcel. Au trecut câteva zile ca să înțelegem că itailenii închid totul dupămasa și deschid seara după ora 6. Niște relaxați. Nu uitați să comandați chestiile locale. De exemplu Valdostana (friptura cu brânza topită deasupra) provine de aici din valea Aosta, apoi sunt niște paste făcute cu specific local. Chestii simple dar foarte gustoase.

– Schi fond se poate face și în Valtournenche și în Cervinia. Din păcate pârtia de schi fond din Valtournenche nu era practicabilă din lipsă de zăpadă. E păcat, fiindcă era foarte aproape de cazarea noastră. Pârtia de sus din Cervinia era ok, însă era pe bani și deschisă doar până la ora 4. Ar fi fost ok doar dacă locuiam în Cervinia. Sania nu e nici ea băgată în seamă. Păcat.

– Cam 25% am ieșit peste cheltuielile obișnuite cu Austria, deși am bugetat 40%. Cheltuielile zilnice au fost mult mai jos decât ne-am așteptat și am făcut economie și la skipass-uri. Avionul este o cheltuială consistentă, însă este mult, mult mai confortabil să ajungi în aceeași zi în care ai plecat, lejer, fără oboseala de a conduce sau de a sta degeaba în mașină căte 2 zile. Cred că de acum vom merge numai cu avionul, chiar și în Austria prin München.

Matterhorn văzut de pe creasta Cime Bianche pe unde se face legătura dintre zona Valtournenche și zona Cervinia:
Matterhorn de pe Cime Bianche

Gondola din Valtournenche și lipsa acută de zăpadă:
Gondola din Valtournenche

Partea inferioară a “Gran piste di Valtournenche”, o priveliște sumbră fără zăpada în peisaj:
Gran piste di Valtournenche

Residence Cervino 2 la cca 1750m chiar pe “Gran piste di Valtournenche”. Zăpada din parcare și de pe mașini era de la lancia de pe pârtie:
Residence Cervino 2

Residence Cervino 2 în vremurile bune (pozat de pe un tablou din hol):
Residence Cervino 2

Acoperișuri cu plăci de piatră:
Acoperișuri de piatră în Valtournenche

Cervinia cu vârful Matterhorn în nor:
Cervinia

Chamois:
Chamois

Pârtii în zona Valtournenche:
zona schiabilă Valtournenche

Matterhorn și zona schiabilă Cervinia văzute din pasul Theodul de la 3300m:
Matterhorn

Partea superioară a “Gran piste di Valtournenche”:
Gran piste di Valtournenche

1000 km și 10 învățăminte cu trotineta electrică

Trotineta electrică o alege fiecare după nevoi și posibilități, dar realitatea este că trotinetele Joyor sunt printre cele mai bune, deși sunt la limita portabilității.

După un an de mers cu modelul X5S+ și aproape 1000 km, cred că pot să îmi spun părerea despre câteva aspecte importante. Sper să fie utile pentru cei care vor să-și cumpere o trotinetă electrică:

1. Autonomia/bateria. Dacă aveți de făcut drumuri de câte 25 km, atunci nu luați o trotinetă cu autonomie de doar 25 km. Păi da, fiindcă autonomia aceea teoretică de pe site-ul de prezentare o obțineți în condiții ideale cu:

  • viteza economică: relax, nimeni nu spune care e viteza economică. Va trebui să o aflați singuri, după ce o cumpărați. Dacă sunteți ca mine și știți de la început că veți merge cu viteza maximă, atunci să nu vă așteptați să obțineți autonomia maximă;
  • minim de accelerări și frânări: un stil de condus violent – pardon, sportiv – cu frânări bruște, va descărca bateria mai devreme fiindcă se pierde energie aiurea. Da, recunosc și asta;
  • greutatea minimă a rider-ului. Nu e cazul la mine, care sunt mai aproape de 0,1 tone decât de, să zicem 50 kg;
  • înălțimea minimă a rider-ului. Da, profilul aerodinamic devine important peste 25 km/h. Cei care vă dați cu bicicleta înțelegeți ce spun. Problema este că pe trotinetă trebuie să stai drept, în picioare, cum e mai rău din punct de vedere aerodinamic. Puteți încerca să vă aplecați sau să vă așezați pe vine, însă nu numai că veți arăta caraghios, va fi și foarte incomod.
  • fără vânt din față. Nici măcar vântul din spate nu ajută, fiindcă motorul nu se poate deconecta de la roată (este practic parte din roată) și nu permite depășirea vitezei maxime.
  • fără dealuri. Urcușurile rup bateria proporțional cu greutatea rider-ului. Veți spune că orice urcare e urmată de o coborâre (sau invers), dar din nou, coborârile nu compensează pierderea de energie de la urcare din motivul amintit mai sus la vânt;
  • vara pe căldurică: bateria se simte bine la cald și scade în eficiență puternic cu scăderea temperaturii, ajungând pe la 50% la zero grade.

Știm deja de la smartfoane că Ah (amper-ora) este unitatea de măsură pentru dimensiunea bateriei, capacitatea ei de a furniza curent în timp. Problema este că pentru a afla energia înmagazinată, adică adevărata capacitate a bateriei, va trebui să înmulțim amper-orele cu tensiunea bateriei. Obținem atunci numărul de Wh (wați-oră). Bateriile de capacitate mare, cele de la mașinile electrice se măsoară în kWh (kilo-wați-oră) și pot avea între 30-100 kWh. La telefoane se folosește doar Ah pentru că tensiunea este la fel la toate, de 3,7 V, fiindcă se folosește o singură celulă de Li-ion și atât este tensiunea nominală a unei astfel de celule.

La trotinetele electrice este însă greșit să se folosească doar Ah, fără tensiunea bateriei. Practic comercianții ar trebui obligați să folosească Wh sau kWh, ca la mașinile electrice. Da, fiindcă se folosesc mult mai multe celule de Li-ion. De exemplu Joyor-ul meu de 13 Ah și 48 V are bateria de 0,6 kWh (13 x 48 / 1000) și are 5 celule puse în paralel pentru a obține pachete de 13 Ah (5 x 2,6 Ah cât are o celulă normală de Li-ion) și 13 astfel de pachete puse în serie pentru a obține 48 V (13 x 3,7 V). Ceea ce înseamnă că bateria mea are în total 13 x 5 = 65 celule de Li-ion. Se mai spune că este în topologie 13S5P, adică 13 în serie, 5 în paralel. Joyor spune că folosește celule 18650, adică sunt celule cilindrice (cifra 0) cu diametrul de 18 mm și lungimea de 65 mm. Ca fapt divers, dacă ar folosi celule de capacitate mai mică, de 2,2 Ah, atunci ar trebui să pună 78 celule în topologie 13S6P.

Uitați-vă după Wh sau kWh la comercianții de trotinete electrice și dacă găsiți doar Ah fără tensiune (V), atunci e bullshit.

2. Greutatea și dimensiunea contează enorm dacă vreți să cărați trotineta pe aiurea, în metrou, la birou etc. Joyor-ul meu cântărește 16 kg și este greuț. Trebuie să schimb mâna măcar odată până ies de la metrou cu ea. E clar că nu e de fete. O trotinetă mare, lungă și lată, este mai comodă în mers, poți să stai confortabil cu ambele picioare pe ea, chiar dacă porți 45 la pantofi ca mine, însă este greu de mânuit când nu ești pe ea. Dacă intri cu ea în lift, vei da inevitabil de oameni care se uită urât. Eu folosesc trotineta de la mine din sat până la metrou și apoi de la metrou la serviciu. Am norocul că mă urc la un capăt de linie, bag trotineta sub scaune și mă dau jos la celălalt capăt. Altfel e aproape imposibil să urci cu măgăoaia într-un tren aglomerat. Dacă aveți problema asta, luați o trotinetă mai mică, chiar dacă veți face un compromis la baterie, viteză, etc. Dacă portabilitatea nu este o problemă pentru voi, atunci mergeți cu încredere spre trotinete și mai mari, cu baterii de 1,2 kWh: QuickVolt 10x de 34 kg, Kult de 25 kg sau chiar SB50 de 70 kg, pe care le parchezi ca pe motociclete și nici nu te gândești să le ridici.

Rezistența devine importantă dacă sunteți grei sau vreți ceva durabil. Joyor-ul e din clasa de trotinete zdravene. Se vede imediat pe ea că e solidă, iar la prima cursă simți imediat că te ține ca lumea. Problema e că această soliditate impune greutatea de mai sus. Parcă aș da un ban în plus pe un cadru mai ușor și pe niște componente mai ușoare. Dacă la biciclete se poate ajunge la 8-9 kg cred că se poate și la trotinetele meseriașe. Bateria nu e grea: are cca 3 kg

3. Puterea motorului e un parametru periculos pentru cumpărătorul neavizat, fiindcă la motoarele electrice vorbim despre puterea nominală, adică puterea la care funcționează corect, dacă îi dai tensiunea nominală și reușești să-i furnizezi curentul nominal. Dacă nu reușești să îi oferi această putere (din baterie), adică tensiunea și curentul necesar pentru această putere, atunci e degeaba.

Apoi curentul maxim dat de aceste baterii Li-ion este determinat de rata maximă de descărcare, de obicei 1C (“C rate” în engleză). În cazul Joyor-ului meu, curentul maxim este 13A. Nu te joci cu curentul ăsta maxim, fiindcă riști să-ți ia foc bateria.

De exemplu: la o baterie de 11.5 Ah și 36V e cam nașpa să pui un motor de 1000 W fiindcă va trebui să dai un curent de 28 A, adică va trebui să fie o baterie cu rata de descărcare 3C, sau să îi atașezi un stingător. Asta dacă tensiunea nominală a motorului este de 36V, fiindcă dacă e mai mare de 36V, atunci e doar o țeapă de marketing. Nu afișează nimeni tensiunea și curentul nominal al motorului, dar se fălesc cu puterea nominală complet aiurea.

Later edit: Haideți să introducem câteva concepte mai avansate: eficiența motorului și cuplul. Eficiența motorului este procentul din puterea nominală care se transformă în putere mecanică în ax. Eficiența e varză la pornire la aceste motoare și crește spre 90 % la turația nominală, chiar mai sus la unele motoare meseriașe. De ce ne interesează puterea mecanică? Fiindcă ea ne dă cuplul (măsurat în Nm). Cuplul este direct proporțional cu puterea mecanică și invers proporțional cu turația, ceea ce compensează lipsa de eficiență la turații mici. Vasăzică dacă este alimentat corect, un motor cu putere nominală mai mare va avea un cuplu mai mare. Ca fapt divers 1 CP (cal putere) = 746 W, adică trotineta mea are aproape un cal putere, un mânz.

4. Viteza maximă a trotinetei ține de turația pe care o poate atinge motorul și de dimensiunea roții. Am spus că motorul este parte din roată? Așa e. Nu există lanț sau alte elemente de transmisie. Este un motor fără perii (brushless) care îmbracă butucul roții din spate. Viteza afișată de ceasul trotinetei este dată de turația roții și este un pic mai mare decât cea măsurată cu GPS-ul. Cam ca la mașină, o viteză pe ceas de 38 km/h este de fapt 36 km/h pe GPS.

Controlul vitezei se face cu un trăgaci de pe ghidonul drept, iar acesta va determina curentul trimis de către electronică/controller în înfășurările motorului.

E fain să ai o trotinetă care merge tare, însă peste 25 km/h devine periculoasă și trebuie să te gândești serios la sistemul de frânare și la protecția capului, mâinilor etc.

5. Frânele sunt esențiale la viteze mari. Altfel devii o ghiulea pe roți. De asta mi-a plăcut Joyor-ul ăsta, fiindcă are frână pe disc și pe spate și pe față. Da, devine trotineta mai grea, dar prefer să mă pot opri în siguranță. Am încercat și modele cu frână pe butuc și nu oferă deloc senzația de siguranță la frânări. Am pățit deja de trei ori să trebuiască să frânez de urgență, cu derapaj și toate alea. Atenție mare la cum frânați cu bestiile astea, fiindcă vă pot arunca ușor peste ghidon. Obișnuiți-vă să vă împingeți un pic în ghidon la frânare, ca la bicicletă, pentru a muta centrul de greutate mai în spate. Mișcarea asta va evita și blocarea roții din spate și derapajul.

frână pe disc spate Joyor X5S+

Manetele de frână sunt poziționate ca la scutere: în dreapta pentru față și în stânga pentru spate, adică invers ca la biciclete. Obișnuiți-vă!

Acționarea ușoară a manetelor de frână provoacă o frână de motor, de multe ori suficientă pentru a încetini. Deabia când tragi mai tare de manete vor intra și frânele pe disc. Da, frânele mele sunt cu cablu, dar dacă vreți frâne mai precise, cu finețe mai mare la frânare, atunci alegeți trotinete cu frână hidraulică pe disc.

6. Roțile și suspensia îți dau confortul necesar pentru a te simți bine chiar și pe drumuri cu denivelări, folosind o roată mare și o anvelopă cu balon mare. Joyor-ul meu are roți de 10” cu anvelope late de 2,25” ca la un MTB obișnuit (dar cu profil neted, de șosea) și suspensie cu amortizoare pe față, similar cu furcile de MTB, doar că au cursa mai mică. Dacă prinzi o groapă, suspensia și anvelopele pot amortiza binișor șocul.

7. Penele sunt practic de două feluri, la roți și la baterie. Dacă nu descarci greutatea de pe trotinetă la gropi și ai anvelopele un pic dezumflate, atunci este rețeta perfectă pentru pană, fiindcă din cauza greutății și a șocului poți ciupi camera iremediabil cu janta, fiindcă se comprimă anvelopa de tot, până la jantă. După ce pățiți asta, veți verifica de fiecare dată presiunea în roți înainte de plecare. De ce? Fiindcă este îngrozitor să repari o pană la bestiile astea, mai ales la roata din spate. Roata din spate are motorul în ea și cablul de alimentare întră prin axul roții. Desfaci roata de pe cadru, dar rămâi cu ea atârnată de o bucată scurtă de cablu, apoi trebuie să dai anvelopa jos, dar stai că e discul de frână aproape cât janta acolo. Trebuie să scoți anvelopa pe partea cealaltă, cea cu cablul care era oricum scurt și acum are o anvelopă agățată pe el. Scoate camera, bagă camera nouă. Nu, nu merită să peticești o cameră ciupită. Și acum bagă totul la loc.

Așa arată cablul de alimentare de sub capacul scos.

cablu alimentare motor Joyor X5S+

Soluția este simplă pentru a evita ciupiturile cauzate de gumele moi: fiți atenți la viteza maximă a trotinetei pe porțiunile de drum cunoscute. Dacă vedeți o scădere față de normal, atunci este un semn că aveți anvelopele dezumflate. Mergeți încet și cu grijă până acasă și umflați-vă roțile. Este important să umflați roțile la presiunea recomandată pe ele. Dacă sunt prea tari nu vor mai amortiza cum trebuie și vor pierde aderența mult mai repede, iar dacă sunt prea moi veți ciupi camera.

Ah, cuiele! Pentru cuie și alte înțepături minore folosiți Fakir, o zeamă anti-pană pentru biciclete. Se bagă în cameră, e românească și pare să fie cea mai bună din comerțul autohton.

Pentru a evita pana prostului, adică descărcarea bateriei, obișnuiți-vă să nu circulați la limita autonomiei, sau luați-vă alimentatorul cu voi și încărcați bateria înainte de întoarcere. Nu avem încă privilegiul încărcării rapide (fast/super charge).

E nasol să rămâi în pană de orice fel, fiindcă ai o fierotanie de 16 kg care abia se mișcă, iar dacă e pană pe roată mai bine chemi un prieten sau familia să te recupereze. Dacă e bateria descărcată veți spune: dar de ce nu o împingi și mergi ca pe o trotinetă normală? Păi nu e chiar așa, fiindcă roata din spate e motorul și al naibii de motoare electrice, funcționează și invers, ca generatoare electrice. Măcar de ar încărca bateria, dar nu, doar te încurcă încetinindu-te. Dacă e până într-un kilometru, o împingi cu chiu cu vai, dar dacă e mult, atunci mai bine chemi pe cineva.

8. Mentenanța. Dacă nu descărcați bateria de tot, dacă verificați zilnic roțile să fie umflate corect, și strângeți din când în când (la o lună, două) șuruburile și piulițele, atunci nu veți avea probleme. Spălatul se face ca la bicicletă, fără jet cu presiune, doar cu duș. Eu o spăl în fața garajului, dar cred că merge și în cadă dacă stați la bloc. Altfel, merge și cu o cârpă udă. Depozitați-o într-un loc unde nu o bate ploaia, sau dacă ajunge apă în ea, atunci lăsați-o să se usuce temeinic. Nu uitați că motorul este brushless, ceea ce înseamnă că are un circuit electronic de comandă a înfășurărilor. Nu cred că vreți să vedeți cum face când se udă electronica la curenții ăia. De asta e bine să evitați ploile. Pe mine m-a prins de câteva ori ploaia, dar am scăpat cu bine.

9. Siguranță și accesorii. Dacă sunteți obsedați ca mine, sau ați trecut deja prin niște căzături cu bicicleta sau motocicleta, atunci veți purta cască și mănuși. Deși Joyor-ul are lumini față-spate, inclusiv stopuri pentru frână, eu port și o pâlpâitoare roșie prinsă pe cască, chiar dacă nu e întuneric. Pentru întuneric am montat încă un far cu LED pe ghidon. Oricum nu vezi mare lucru cu farurile alea, dar măcar te văd șoferii mai bine. Scule nu prea merită să luați cu voi, fiindcă pentru o pană vă trebuie ditai cheia de 19 pentru a scoate roata, dar asta deja depinde de obsesiile fiecăruia. Dacă vreți totuși să fiți pregătiți cu adevărat pentru pene, vă trebuie, pe lângă cheia fixă, scoabele de scos anvelopa, șurubelniță, cameră de rezervă și pompă.

Ghidonul pliabil de la Joyor are o problemă de design: se slăbește la vibrații și capătă un joc. Pentru asta vă trebuie tot timpul un imbus micuț de 2,5 pentru a regla dispozitivul de pliere. Ăsta e șurubelul cu probleme:

ghidon pliabil Joyor X5S+

Claxonul este fenomenal la Joyor! Puternic, strident, dar nu prea e de folos decât la speriat colegii la birou. Bine na, e ok în cazurile în care vrei să atragi atenția bizonilor care nu se așteaptă la un astfel de vehicul.

10. Șosea sau trotuar. Nu e deloc realist să mergi pe trotuar cu așa ceva. Unde există pistă de bicicletă, acolo da e ok, dar în rest hai pe șosea.

Dacă plouă sau e umed pe jos atunci te vei stropi tătătăt. Pe o cămașă business sau pe un sacou se va vedea imediat, așa că purtați o jachetă subțire pentru protecție. Căldura nu e problemă ca la bicicletă, fiindcă pe trotinetă stai degeaba și nu transpiri. Iarna pe frig, până în zero grade nu ar fi problemă, însă de cele mai multe ori este umed pe jos și te faci ca porcul.

Nu fiți nemernici! Respectați regulile de circulație! Urăsc bicicliștii și trotinetiștii care nu stau la semafor, nu se opresc la trecerile de pietoni, nu acordă prioritate sau se bagă ca proștii în depășiri, chiar dacă vin mașini din față. Personal prefer să depășesc coloanele prin dreapta, dacă este loc. Majoritatea șoferilor sunt politicoși și fac loc. Mai sunt și nemernicii care șicanează numai de-al dracului, dar bag samă că proporția de nemernici este constantă în toate categoriile. Dacă ați circulat cu bicicleta printre mașini, atunci nu e mare diferență, dar dacă nu, atunci luați-o încet și înarmați-vă cu multă răbdare. Atenție la șoferii care nu se așteaptă ca o trotinetă să meargă atât de repede. Veți da inevitabil peste bizoni care vă taie calea fiindcă vă subestimează viteza. Aveți grijă și pentru ei.

Later edit: A da, pentru bestiile astea care depășesc 25 km/h vă trebuie un permis de conducere, de orice categorie. Adică n-aveți ce căuta pe șosea dacă nu știți regulile. AM este categoria dedicată pentru mopede/scutere, dar are sens doar pentru copiii între 16 și 18 ani. Sub 16 ani nu ai voie pe scuter, iar peste 18 se presupune că iei un permis de categorie A sau B. Mergeți și citiți codul rutier. Căutați după cuvântul „moped” și veți găsi multe chestii interesante, cum ar fi obligativitatea purtării căștii.

Have fun!

Vacanță de schi în Stubai

Câteva gânduri din vacanța asta:

– Îi invidiez pe cei care locuiesc în vestul țării și pot ajunge într-o singură zi până în Austria, fără să se zombifice. Drumul până în Austria rămâne o problemă. Noi, plecând din București, avem noroc cu soacră-mea din Timișoara, care ne găzduiește și ne hrănește în cele două pitstop-uri la dus și la întors.

– Un overhead de 4 zile pe drum pentru o vacanță de o săptămână pare mult, însă merită cu vârf. Waze îți arată 10 ore la plecarea din Timișoara până în valea Stubai, dar mai adăugați măcar 2 ore pentru cele 3 stau-uri (blocajele de la intrarea în Germania, ieșirea din Germania și intersecția cu Zillertal), mai ales dacă mergeți sâmbăta.

– La blocaje, Waze s-ar putea să vă recomande să coborâți de pe autostradă și să o luați pe aiurea prin sate. Uneori e pitoresc și merită, dar alteori sunt încă câteva sute de alte mașini care vor merge tot pe acolo îndrumați de Waze și vă veți bloca mai rău decât pe autostradă. Am pățit ambele.

– Din Innsbruck veți merge vreo 10km spre sud pe autostrada Brenner, care e cu taxă suplimentară. 3 euro este taxa pentru bucata asta până în Schönberg.

– Valea Stubai e una foarte prieteneoasă pentru familii cu copii. Au cele mai favorabile gratuități și reduceri pentru cei mici, mai ales la skipass. Cam fiecare stațiune din Austria încearcă să își definească un atu. Așa cum Sölden e cu tineretul și petrecerile, Stubai e cu familiștii.

– Luați super skipass-ul care e cu vreo 10% mai scump decât cel pentru ghețar, dar e valabil pe toate instalațiile de pe vale. Sunt 2 locuri pe valea Stubai unde merită să mergeți la schi:

  • Schlick2000 (cu urcare din Fulpmes) este o zonă schiabilă cam de 2 ori cât Poiana Brașov, dar cu servicii ca lumea și cu pârtii de toate dificultățile. Instalațiile urcă până la 2300m. E ca și cum ai schia de pe creasta Făgărașului. Noi ne-am cazat în Fulpmes și am schiat 3 zile aici și 3 zile pe ghețar.
  • Stubaier Gletscher este zona schiabilă de pe ghețarii din fundul văii Stubai, sub niște vârfuri de 3300m. S-a dezvoltat frumos de când am fost ultima oară acum vreo 15 ani. Este perla văii și vă trebuie vreo 3 zile să “fumați” toate pârtiile pe îndelete. Sunt cam puține pârtii grele, însă puteți compensa cu lungimea. O coborâre de la 3200m până în parcare la 1600m nu e deloc joacă.

– Cazarea puteți să o alegeți oriunde pe vale, mai ales dacă vreți să schiați mai mult pe ghețar și veți merge oricum cu mașina sau autobuzul. Noi am ales totuși Fulpmes, aproape de gondola Schlick, dar ăsta e doar un detaliu.

– Mai sunt două zone mai puțin schiabile, în sensul că au câteva pârtii de schi anoste, dar au câteva minunate pentru sanie: Serles și Elfer. Asta din urmă este chiar în Neustift, satul/stațiunea principală de pe vale. Băi! Nu glumesc! Trebuie neapărat să mergeți la sanie! Urcați cu gondola și vă dați vreo 8km pe drumuri amenajate special pentru asta, cu margine de zăpadă, în așa fel încât dacă nu reușiți să luați curbele, atunci să nu vă lase să ieșiți în decor. M-am răsturnat de câteva ori dar a fost fenomenal. Tătătăt te umpli de zăpadă, dar prima reacție după coborâre vă garantez că va fi “mai vreau odată”.

– Schiul fond este la loc de cinste pe vale. Pista de schi fond urcă pe vale 20km din Fulpmes până în Falbeson și are câteva bucle locale în Medraz, Auten, Milders, Volderau, și o pistă de competiție în Falbeson. Se poate închiria echipament de schi fond, inclusiv pentru stilul skate. Am parcurs jumate din pista de pe vale cu schiuri de skate până în Milders și înapoi. Greu, foarte greu m-am acomodat cu stilul skate (liber). Mai am de lucru.

– Dacă sunteți la început cu schiul fond, închiriați echipament și mergeți pe una din buclele locale (sunt câteva cu nocturnă, cele de lângă Neustift: Auten și Milders), fiindcă pista care urcă pe vale este una roșie pe alocuri, cu pante deloc triviale. Mi-au cam tremurat picioarele, după o juma’ de tură pe vale, în total de vreo 20km. Ah, da! Începeți cu schiuri pentru stilul clasic. Pentru detalii citiți articolul meu despre schi fond pentru începători.

– Pe vreme rea uitați-vă pe webcam-uri, fiindcă sus pe ghețari s-ar putea să fie frumos, deasupra norilor. Dap, noi eram pe cale să rămânem la sanie într-una din zilele astea. Noroc cu webcam-urile, fiindcă sus la peste 2500m era superb.

– Alte chestii pe care nu trebuie să le ratați pe vale: bazinul din Telfes sau cel din Neustift, mâncarea tradițională tiroleză (neapărat gröstl și gulașul de cerb), serviciul de pâine proaspătă livrată dimineața la locul de cazare, patinoarul, călăria, parapanta.

Vedere de pe creastă spre una din instalațiile de la Schlick2000:Schlick2000

Vedere de la 3200m spre unul din ghețari (plafonul de nori era pe la 2500m):Stubaier Gletscher

Harta pistelor de schi fond:
Schi fond in Stubaital

Mândra la schi fond:Dorina la schi fond in Stubaital

Și subsemnatul:
Zoli la schi fond in Stubaital

La sanie pe pârtia Elfer:La sanie in Stubaital

Parapantiști aterizând în Fulpmes:Parapanta in Stubaital

Căbănuță tiroleză pe pârtia de sanie Elfer, cea care coboară direct spre Neustift:Cabanuta tiroleza

În viitor se vor unifica domeniile schiabile Schlick2000, Axamer Lizum și Muttereralm:IMG_20180207_091005

În concluzie, e de mers, mai ales dacă vreți cu familia, cu copii.

Have fun!

Campionatul mondial de winter triathlon de la Cheile Grădiștei

Na! Am terminat și primul meu wintertriathlon adevărat, adică din ăla cu schi fond (după alergare și MTB). Anul trecut n-am reușit să termin wintertriathlon-ul de la Cheile Grădiștei Fundata, fiindcă m-am dus ca fraierul cu hibrida cu gume înguste de ciclocros și a trebuit să abandonez. N-am avut nici o pretenție, decât să termin, fiindcă oricum sunt varză la schi fond. La fel și acum. Dacă anul trecut competiția a fost etapă în cupa europeană ETU, anul ăsta organizatorii au reușit să atragă mondialele de wintertriathlon ETU în aceeași locație, la Cheile Grădiștei Fundata, ceea ce a adus nu numai elita mondială în România, dar și o grămadă de amatori de aiurea. Realitatea e că la astfel de concursuri de amatori (age group) participă mai toți antrenorii și pasionații din staff-ul sportivilor de elită, ceea ce ridică foarte mult nivelul, fiindcă ăștia sunt de obicei foști sportivi de performanță. Bine na, mai sunt și din ăștia ca mine, care mai mult încurcă. Am fost 101 amatori din 15 țări, pe un traseu greu din toate punctele de vedere. După concursul elitelor, organizatorii și-au dat seama că nu are rost să chinuie și amatorii, și au redus numărul de ture pentru toate probele, de la 5 la 3. Anul trecut au făcut oarecum similar, doar că au modificat traseul de schi fond pentru a-i reduce dificultatea. Se pare că anul acesta prezența unui număr mare de amatori străini i-a determinat să păstreze același traseu dificil ca pentru elite, și au redus doar numărul de ture. Dar hai să le luăm pe rând:

Alergare 4,5km. Știam că cele 3 ture de alergare vor fi grele pentru un tip ca mine mai puțin obișnuit cu alergarea montană, și am luat-o încet, cu un tempo de 5:30min/km. Am redus la un mers susținut pe cățărări și am terminat relaxat, după 29 de minute cu un tempo mediu de 6:30min/km. De data asta am alergat cu încălțări de trail de la Salomon și m-am simțit foarte bine pe zăpadă. Deși bătută cu ratrakul, zăpada mai ceda din când în când sub alergătorii care călcau mai apăsat. Am văzut câteva căzături din cauza asta și am luat-o ușurel, am încercat să calc pe urmele altora ca să evit o accidentare. Coborârea de pe dealul din vestul traseului avea zăpada zăpăcită deja de către meseriașii din față, însă tot nu aveam curaj să îmi dau drumul în viteză. Lasă Zoli, că tu nu trebuie decât să termini, îmi spuneam. Pe lângă încălțările de trail, experiența în alergare montană ajută cu siguranță, mai ales că totul se petrece la 1300m altitudine. Am terminat pe locul 80 la proba asta.

run

Bicicletă 8km. Cu cât mai late ai gumele la bicicletă, cu atât mai bine este pe zăpada moale. Am văzut chiar câțiva cu gume foarte late, spre fat-bike. Eu m-am dus cu gume normale de MTB de 2,2”. Porțiunea cu probleme era pe secțiunea din sud-est, după zona de start, unde zăpada era mare și nebătută. Era frezată un pic cu un utilaj ca să îi reducă adâncimea, dar era moale rău. Aici dacă te dezechilibrai un pic și ajungeai pe lângă bicicletă, mai bine o împingeai. Cred că eram la ultima tură când m-am împotmolit (din nou) pe secțiunea asta, am vrut să cobor, însă am pus piciorul în afara traseului, pe zăpada virgină și m-am răsturnat cu totul, fiindcă piciorul mi s-a dus vreo juma’ de metru în zăpadă. Abia m-am ridicat. Mergeți în recunoaștere în zilele dinainte de concurs, fiindcă altfel devine foarte frustrant dacă nu știi la ce să te aștepți. Restul traseului era cu zăpada mai tăricică, unele locuri cu gheață, chiar și un pic de asfalt pe zona mai înaltă (bucla vestică orientată spre interior). Traseul nu are o elevație fabuloasă, însă urcările sunt aspre, iar zăpada nu iartă nici o greșeală. Coborârea pe latura sudică te îmbie la viteză, însă se termină cu o curbă strânsă unde e cam târziu să frânezi. Voluntarul din acea curbă cred că a văzut multe acolo în zilele de concurs. Sper că nu a trebuit să prindă pe nimeni. Am mers prudent pe traseul de bicicletă și am terminat proba în 38 de minute pe locul 85. Cei care m-au întrecut au făcut-o pe porțiunile de zăpadă moale.

bike

Schi fond 6km. Schiul fond a fost un chin pentru majoritatea concurenților români, dar câțiva am suferit în mod deosebit. Traseul a fost modificat un pic, în sensul că s-a renunțat la urcarea din zona nordică dinspre pârtia de schi alpin și s-a adăugat o urcare înspre pădure pe dealul din sud-vest. Am marcat modificările cu mov pe poza de mai jos. Un astfel de traseu este de obicei unul negru (dificil) prin țările cu tradiție în schi fond, care au trasee pentru amatori. În Austria pe valea Stubai am văzut ceva similar cu denumirea “elite loipe”. Până la urmă este o pistă de competiție pentru profesionișiti. Nu vreau să vă sperii, dar cei care vor să participe la anul, să se pregătească pentru suferință. Se acceptă schiuri și stilul clasic, dar traseul nu este prevăzut cu șanțuri pentru clasic, cu excepția finish-ului. Asta înseamnă că dacă mergeți cu schiuri de clasic, atunci nu veți putea avea eficiență ca și cu șanțuri. Da, eu m-am dus cu schiuri de clasic și fiindcă eram și obosit, am schiat foarte încet, aproape că mergeam. Am căzut în fiecare tură. Nu s-a întâmplat nimic grav, dar a fost stânjenitor. Coborârile mi-au pus dificultăți de fiecare dată, mai ales cea dinspre pădure, de pe dealul din sud-vest, unde e o ruptură de pantă de vreo 45%. Noroc că jos se continuă cu o șicană lejeră, dar chiar și așa mi-a fost greu să mențin controlul pe acolo. E clar, va trebui să învăț stilul skate (liber) și să merg cu schiuri de skate. Nu e ok să încerci stilul skate cu schiurile de clasic, fiindcă sunt prea lungi pentru asta, iar dacă nu ai încălțări de skate, atunci nici nu ai suficient control pe ele. Da, încălțările de skate sunt mult mai strânse și mai rigide. Am văzut un singur concurent cu schiuri de clasic, dar ăla zburda chiar și la deal. Cred că avea schiuri cu ceară de aderență și o condiție fizică mult mai bună. Eu cu schiurile waxless cu solzi nu reușeam să urc dealurile decât în V. Dacă sunteți bâtă la schi fond și nu știți despre ce vorbesc, atunci mergeți și citiți articolul meu despre schi fond pentru începători. Am terminat proba asta în 44 de minute, penultimul. Trebuie neapărat să exersați stilul skate măcar câteva zile înainte de concurs și apoi să faceți recunoașterea traseului la fața locului. De la concurs și până la data la care scriu acest articol am fost în vacanță în Austria unde am închiriat schiuri de skate și am exersat câteva ore și câteva zeci de kilometri. Credeți-mă că acum aș fi mult mai bine pregătit, deși nu mă simt nici acum confortabil cu stilul ăsta. Păcat de iarna asta de rahat și lipsa de zăpadă, fiindcă așa nu te poți antrena decât la munte pe pistele de competiție sau în străinătate.

ski

Cu timpul total de 1h54min23s am ajuns pe locul 90 din cei 101 concurenți, dar mândru că am reușit să termin. Pentru la anul voi merge cu siguranță cu schiuri de skate și mă voi antrena în prealabil, nu neapărat ca să mă bat pentru vreo medalie, dar măcar să mă simt bine și să nu mai cad aiurea.

Alergare 4,5km Tranziție Bicicletă 8km Tranziție Schi fond 6km Total
29min 1min 38min 3min 44min 1h54min

Recomand cu căldură acest concurs minunat și vă îndemn să participați și voi de la anul. Probabil nu va mai conta pentru mondiale, dar cu siguranță vor fi naționalele de wintertriathlon. Haideți să îi încurcăm, iar dacă nu știți schi fond, atunci citiți articolul meu de anul trecut pentru începători și la treabă!

Zoli alergareZoli bicicletăZoli schi fondZoli finish

Pozele sunt de la organizatori și de la Radu Cristi.

Triatlonul Transfier, cel mai greu, cel mai frumos

Transfier-ul este cel mai frumos triatlon din România, organizat de No Stress pe Transfăgărășanul închis traficului rutier între Vidraru și Bâlea Lac. Ediția de anul ăsta a fost sâmbăta trecută. Este și cel mai greu, pentru cei care aleg distanța de Half Ironman (1,9km înot, 90km bicicletă și 21km alergare) cu traseul de bicicletă până sus la Bâlea Lac și înapoi. Eu am ales distanța olimpică și m-am simțit foarte bine.

Înot 1500m. Apa lacului Vidraru avea conform organizatorilor cca 16 grade și neoprenul a fost obligatoriu. N-am avut nici o surpriză la înot. Știam că voi ieși din apă cu codași cu ritmul meu de 3min/100m. Așa a și fost. 45 de minute confuze, fiindcă balizele de la capăt nu se vedeau, fiind departe, iar balizele intermediare erau mici și de aceeași culoare cu căștile concurenților. Nu m-am stresat și am înotat în ritmul meu, cu multe opriri pentru reglat direcția. Am ieșit din apă al 106-lea din 118 finisheri la olimpic. Poteca de urcare până la tranziția organizată în dreptul hotelului Valea cu Pești s-a transformat în derdeluș de noroi din cauza concurenților dinaintea mea. Am luat-o încet. Îmi lăsasem o pereche de sneakers la mal, pentru a trece mai ușor peste partea pietroasă, dar nu au folosit cine știe ce. Se putea și desculț. 8 minute a durat până am ajuns sus, m-am dezbrăcat de neopren și m-am urcat pe bicicletă.

Bicicletă 40km. Traseul pornea de la Valea cu Pești, pe lângă lac, până la coada lacului și înapoi. Un traseu nu foarte greu, dar cu suișuri și coborâșuri repetate, cu o elevație totală de cca 400m. Am mers cu o bicicletă închiriată de la Zebra Bike, cei care lucrează în colaborare cu Aventuria. Am vrut să văd cum mă simt pe o cursieră și experiența a fost interesantă. Dacă e să îmi cumpăr o cursieră, acum cam știu ce vreau. Am vrut să văd dacă să iau cu cadru L sau XL, fiindcă sunt cam între ele, și m-am lămurit: L este suficient de mare. Frânele clasice de cursieră dau aceeași senzație de nesiguranță pe care o simt și pe hibrida mea. Probabil îmi voi lua cu frână pe disc. Rapoartele foilor și pinioanelor de pe Scott-ul ăsta entry-level (Speedster 60) de la Zebra nu sunt foarte generoase pentru cățărare (34-50 cu 11-28), cel puțin așa le-am simțit eu. Trebuie să consumi putere binișor să ataci pantele mai dure. Probabil voi căuta ceva cu rapoarte mai de cățărare. Nici cu schimbătoarele nu m-am împăcat prea bine, mai ales cu cel de la foi trebuia să insist mult prea mult ca să urce lanțul pe foaia mare. Probabil va trebui să iau ceva mai scump ca să aibe schimbătoare mai prietenoase. Una peste alta a fost mult mai bine decât cu hibrida mea. Am terminat în 1h27min cu o medie de 27,5km/h, pe locul 75 la proba asta. Binișor pentru traseul ăla.

Alergare 9km. Am plecat lejer după 3 minute din tranziție, cu intenția să termin cursa fără suferință. După experiența de la Măneciu, am presărat și niște alergări în pregătirea pentru Transfier. Nu mult, doar două pe săptămână: o zi de intervale 6x1km și una cu tempo de 10km. Am simțit imediat că sunt mai ok cu suflul și nici nu a trebuit să mă opresc pe urcări. M-am oprit doar la punctele de hidratare. M-am temut un pic de finish-ul acela pe scările care duc la statuie, dar picioarele s-au dus singure pe cele cca 200 de trepte. Am terminat după 52min cu un ritm mediu un pic sub 6min/km, pe locul 80 la proba asta

Cu timpul oficial de 3h15min38s am terminat pe locul 86 din 118 la open pe distanța olimpică și pe locul 29 la categoria mea de vârstă.

Înot 1500m Tranziție Bicicletă 40km Tranziție Alergare 9km Total
45min 8min 1h27min 3min 52min 3h15min

Transfier-ul este un triatlon minunat. L-am terminat așa cum am vrut, fără suferință, și a doua zi ne-am dus de nebuni la o tură de “relaxare” până la Bâlea Lac și înapoi. A fost prima mea tură de peste 100km și am ales să o fac pe cel mai greu traseu din România. Urcarea e obositoare, dar digerabilă, însă coborârea în zona alpină, cea cu serpentinele, a fost terifiantă. La mine e chestie psihică după căzătura aia nasoală. Nu pot să-mi dau drumul și pace. Tătătăt m-am căcat pe mine până am ajuns la cabana Capra, unde am mâncat o ciorbă pe fugă. Apoi a fost ok, fiindcă de acolo mai e un pic de abrupt și apoi se domolește.

Toți cei cu care am urcat în tura asta făcuseră triatlonul olimpic cu o zi înainte, și fiecare dintre noi dorea să vadă cum e urcarea până sus și cum ar fi să participăm la anul la distanța lungă de Half Ironman. Ei bine, sus la Bâlea stăteam cu toții zgribuliți de frig pe o băncuță mâncând covrigi, și am fost cu toții de acord că nu e de noi half-ul la Transfier. Poate întâi unul pe plat și apoi mai vedem.

Zoli pe TransfăgărășanTura de "relaxare" de după Transfier

Zoli finish Transfier