Schi fond pentru începători

Schi fond pentru începători

Să fim serioși. Schiul fond în România e pe nicăieri. Nu mă refer la sportivii profesioniști, ci la nivel de amatori.

Totuși scriu asta ca să vă conving să încercați și voi, fiindcă este un sport minunat. Da, ca orice sport tehnic, echipamentul costă ceva, însă se poate închiria, cumpăra second hand, sau chiar și nou veți găsi la prețuri rezonabile. Probabil că dacă am avea mai multe ierni aspre cum e cea de acum, atunci s-ar gândi mai mulți să se apuce. Eu privesc schiul fond ca o combinație între alergare și drumeție de iarnă, deși se poate practica și ușurel fără nici o grabă, bucurându-vă de peisaj. A nu se confunda schiul fond cu schiul de tură. Schiul de tură are sens când urci la pas un munte, blochezi legătura și apoi cobori în stil schi alpin. Echipamentul (schi/legături/clăpari) de tură este mult, mult mai greu decât cel de fond.

1. Unde schiem?

a) Piste amenajate. Ce însemnă asta? Seamănă cu un drum, nivelat cu un ratrak special, care folosește niște gheare pentru a trasa șanțuri de ghidare pentru schiul fond clasic, uite așa:

ratrak de schi fond

pistă de schi fond în Tux, Austria

Șanțurile sunt pentru stilul clasic, iar spațiul neted de lângă șanțuri este pentru stilul liber (skating). Revenim la stiluri imediat.

Majoritatea stațiunilor de schi din vest au piste amenajate de schi fond, cu acces gratuit. Data viitoare când mergeți în Austria sau pe aiurea la schi (alpin), uitați-vă și după pistele de schi fond, sacrificați o jumătate de zi, închiriați echipament și încercați. Nu veți regreta. Unele stațiuni au zeci chiar sute de km de piste de schi fond de diferite dificultăți. Da, și astea sunt clasificate în piste albastre, roșii și negre. Vedeți aici o listă cu cele mai tari stațiuni din punct de vedere schi fond. Eu în Ramsau (lângă Schladming Dachstein) m-am îndrăgostit de schi fond și de atunci, de fiecare dată când mergem afară în vacanța de schi, zilnic după schiul alpin, mai dau o tură și de schi fond până se întunecă. În România este mai complicat, fiindcă sunt mult mai puține piste amenajate. De fapt, pistele amenajate de schi fond pentru agrement nu știu să existe la noi. Există totuși pistele de competiție de la Predeal (în drumul spre Pârâul Rece), Râșnov (pista de biatlon de lângă trambulinele de sărituri), Harghita Băi (biatlon) și Cheile Grădiștei Fundata (biatlon). Pe astea le știu eu, dar sunt convins că mai sunt și altele. Cei de la Cheile Grădiștei Fundata spun că pista este deschisă și amatorilor, trebuie doar să respectați orarul afișat al sportivilor profesioniști și să nu vă băgați peste ei. În plus, la centrul lor de închiriere veți putea închiria și echipament de schi fond, așa că data viitoare când sunteți în vacanță la schi în Poiana Brașov, dați o fugă la Cheile Grădiștei Fundata și încercați schiul fond. Despre celelalte piste nu știu nimic, dar mi-am propus să mă opresc pe la ei când am drum pe acolo.

b) Pe coclauri. E drumeție, sau spuneți-i cum vreți, plimbare. Se poate face pe unde apucați. Este mai greu, fiindcă nu e nimic amenajat, însă este foarte, foarte fain. Eu ies pe câmpia ilfoveană la mine în Berceni, sau pe lac, când îngheață. Dacă stați la oraș, sigur găsiți un parc unde să faceți un traseu. La prima trecere este greu, fiindcă îți trasezi singur „șanțurile”, dar după aia, la următoarele parcurgeri e distracție, poți aluneca mai bine și poți prinde viteză. Mai jos e o imagine de pe coclaurile comunei Berceni, într-o dimineață geroasă, înainte de răsăritul soarelui, la a doua parcurgere a traseului:

schi fond în comuna Berceni

Partea nasoală pe coclauri este că nu poți decât în stilul clasic (vorbim imediat despre cum schiem), iar trecătorii îți strică „pista” de la o zi/oră la alta. De asta e bine să vă alegeți niște coclauri departe de lume, undeva pe câmp. Când îngheață lacul și adună un strat de zăpadă de măcar o palmă, atunci este locul ideal, fiindcă este perfect orizontal și nu multă lume se aventurează pe lac să îți strice „pista”. Nu sunt un mare fan al stilului liber (nu îl stăpânesc prea bine), dar lacul înghețat merge și pentru stilul liber, fiindcă de obicei zăpada depusă pe gheață este uniformă.

2. Cum schiem?

Stilul clasic este cel care seamănă cu un mers susținut, în care glisezi schiurile drept spre înainte. Pare că te împingi în schiul din spate, dar nu, de fapt apeși vertical pe schiul din spate, îndreptând curbura complet, practic lipind zona de aderență din mijlocul schiului de zăpadă, și te arunci în față cu toată greutatea pe celălalt picior alunecând pe acest schi din față. Urmăriți-l pe moșul ăsta cum explică și apoi puteți ieși să încercați:

Stilul liber sau skating este cel în care schiurile se deplasează în V. La liber cantezi cu schiul din spate și te împingi cu acel picior alunecând pe celălalt schi. Din nou moșulică:

Începeți cu stilul clasic și abia apoi cu liber, chiar dacă stilul liber pare mai eficient. E mai eficient, însă este mai greu, cel puțin mie așa mi se pare.

3. Echipament

Echipamentul de bază (schiurile, legăturile, bocancii și bețele) este incredibil de ușor și de confortabil. Comparativ cu echipamentul de schi alpin, cel de fond este ca fulgul.

Schiurile sunt de două feluri, de liber și de clasic, conform cu cele două stiluri. Schiurile de liber se poartă mai scurte și au talpa uniformă de la un capăt la altul, uite așa:

schi pentru stilul liber sau skating

Schiurile de clasic au nevoie de o zonă de aderență în mijlocul schiului (sub bocanc). Zona de aderență are vreo 60-70cm și arată ca niște solzi de pește, uite așa:

schi pe stilul clasic

Zona asta de aderență va ajunge pe zăpadă doar atunci când te lași cu toată greutatea pe un schi. Un schi mai lung se îndreaptă mai greu decât unul mai scurt. Sunt doi parametri importanți la alegerea unui schi de fond: lungimea și rigiditatea. Lungimea schiurilor de clasic trebuie să fie între 110-120% din înălțimea ta, iar cele de liber între 106-110%. Asta înseamnă că dacă sunteți înalți, va trebui să vă luați maximul oferit de producători (eu am unii de 208cm). Luați-vă schiuri de clasic, fiindcă cu astea veți putea schia și clasic și liber. Pentru a alege corect lungimea și rigiditatea schiului de fond, dacă stați pe ambele schiuri cu greutatea distribuită egal, atunci schiurile nu trebuie să se îndrepte de tot, adică zona de aderență nu trebuie să ajungă pe zăpadă, decât dacă vă lăsați cu toată forța pe un schi. De asta producătorii de schiuri de fond oferă liste de sizing în funcție de greutate și nu de înălțime.

Schiurile de clasic cu zona de aderență cu solzi se numesc și fără ceară (waxless), în sensul că nu necesită ceară de aderență. Da, există și schiuri waxable care necesită ceară de aderență (kick wax) în zona aceea de mijloc, și da, ceara de aderență este una lipicioasă și nu cred că găsiți pe la noi. Nu vă complicați, mergeți pe waxless, cu solzi. Zonele de capăt ale schiurilor de clasic sunt unele normale, care se ceruiesc cu ceară normală de alunecare.

Legăturile vin cu schiurile, sunt de două feluri: NNN și SNS, și ambele își fac treaba. Personal nu am sesizat nici o diferență între ele la utilizare. Ambele au același principiu de a prinde tija din vârful bocancului și de a ghida bocancul în poziția călcat. Diferențele sunt doar la modul de prindere al tijei și la ghidaje. Utilizarea este la fel. Diferențele vizibile sunt la ghidaje: NNN folosește două șanțuri longitudinale pe talpa bocancului pentru a-l fixa în poziția călcat, iar SNS folosește un singur șanț mai lat:

NNN SNS

Bocancii trebuie luați conform cu legăturile de pe schiuri (NNN sau SNS). Dacă sunteți pretențioși, alegeți bocanci care vă protejează de zăpada mare, mai ales dacă vreți să vă dați pe coclauri. Adică să aibă măcar un strat de protecție extern, peste șireturi și eventual să aibă posibilitatea de a vă prinde pantalonii, pentru a evita intrarea zăpezii pe deasupra.

Bețele de fond trebuie alese în așa fel încât pumnul să fie la nivelul umerilor când sunteți fără schiuri. După ce încălțați bocancii și schiurile, pumnul de pe bețe va ajunge undeva mai jos, dar nu trebuie să fie mai jos de subțioară. Băgați mănușile de jos în sus în curelușe. Fixați curelușele de la bețe în așa fel încât să vă susțină pumnul și să nu trebuiască să strângeți prea tare mânerele când împingeți în bețe. Bețele mai scumpe au curelușe mai deștepte, care susțin pumnul mai bine:

bețe schi fond

Pentru început vă recomand să închiriați echipament și să încercați pe o pistă amenajată. Spuneți-le că sunteți începători ca să vă explice cum se folosește echipamentul.

Apoi puteți să luați ceva second hand. Dacă vreți nou, Decathlon e o soluție. Singura, cred. Aveau până în sezonul trecut echipament Fischer dar era destul de scump și un set complet de echipament de bază ieșea la 3-4000 de lei. Acum am văzut că au afișat echipament mai ieftin sub marca proprie și un set de echipament de bază nu trece de 1000 de lei. Nu le au pe stoc, însă puteți să-i rugați să vi le aducă. De obicei nu durează mai mult de o săptămână ca să vă aducă ceva afișat pe site, dar care nu există pe stocul din România. Update: Sportisimo au echipament de schi fond pe stoc. Avantajul este că le puteți încerca în magazine.

Îmbrăcămintea nu trebuie să fie foarte groasă, fiindcă vă veți încălzi. Pentru început nu trebuie să investiți în îmbrăcăminte. folosiți ce aveți prin casă pentru alergările de iarnă (colanți, jachetă subțire), adăugați ciorapi groși, mănuși, căciulă, ochelari de soare și gata. Dacă nu aveți colanți, mergeți cu pantalonii de schi și o jachetă subțire. Pun aici și un filmuleț pentru începători cu Jeff, ca să vedeți că nu trebuie să ai cine știe ce îmbrăcăminte fabuloasă (el a ieșit în trening cu ciorapii peste și într-un pulovăr de doi lei):

4. Riscuri

E mai sigur decât schiul alpin, însă se cade și la schi fond, iar dacă pista este înghețată, atunci te poți lovi destul de rău. Schiurile de fond alunecă foarte tare și mereu ai impresia că fug de sub tine. Nu stați ca blegii pe ele! Genunchii puțin flexați, mijlocul suficient de încordat pentru a nu lăsa corpul să se bălăngăne. Luați-o încet și începeți pe piste amenajate ușoare (albastre), adică fără pante. Treceți treptat la trasee cu pante scurte (roșii), iar dacă ajungeți pe pârtii negre cu urcări-coborâri susținute și curbe strânse în viteză, atunci mai bine vă opriți și parcurgeți pe jos sau în plug zonele periculoase. Personal am parcurs o pârtie neagră în Tux și am căzut de mai multe ori. Nu zic că nu a fost fain, însă nu forțați să mergeți prea devreme pe pistele grele negre.

Pe coclauri puteți trece imediat după ce începe să vă placă și ați căpătat un pic de eficiență în alunecare. Nu recomand să începeți pe coclauri, fiindcă aici e mai greu de exersat alunecarea pe un picior din cauza zăpezii denivelate. E chestie de echilibru. Pe coclauri, mai ales la țară, există și riscul câinilor. Dacă nu vă simțiți confortabili cu ei, adică vă e frică, atunci mai bine îi evitați. Se poate ieși și seara pe coclauri când e lună plină sau aproape plină. Chiar dacă e senin, luați și o lanternă frontală, fiindcă nu știți niciodată când se lasă ceața sau norii. E mai bine să o cărați degeaba decât să cotrobăiți pe întuneric. Iată mai jos două poze făcute pe lună plină:

schi fond pe lună plină în comuna Bercenischi fond pe lună plină în comuna Berceni

Pentru schiatul pe lacul înghețat, va trebui să învățați cum trebuie să fie gheața sigură. Pe scurt, dați zăpada la o parte, iar dacă gheața e translucidă și se vede apa prin ea, adică se vede de culoare închisă, atunci gheața e prea subțire. Ea ține și așa, fiindcă este așezată peste apă, însă trosnește când calci (ca în Ice Age) și poate ceda la orice stres. Gheața groasă și sigură are o culoare albicioasă cenușie și nu se vede apa prin ea. Dacă nu sunteți siguri, nu vă aventurați primii pe gheață, așteptați să apară alții (pescari la copcă, patine etc.). Iată și o poză de pe lacul Mamina înghețat, unde am făcut un traseu de cca 1km, de jur împrejur:

schi fond pe lacul Mamina din Berceni

5. Concluzie

E un sport greu, în sensul că trebuie să muncești ca să avansezi, dar merită fiecare minut. E clar că nu e pentru oameni comozi, și e clar că trebuie să ai o deschidere suficient de mare spre autoflagelare, oarecum similară cu cea de la alergat.

Sper că v-am deschis totuși apetitul și ne vom vedea pe pistele de schi fond, sau pe coclauri.

Zoli pe schiuri de fond

SharePoint zbucium

De când Microsoft trage tare pe cloud, toți cei care au trăit din îmblânzirea bestiei numite SharePoint Server au simțit că le scapă printre degete. SharePoint-ul din cloud înflorea de la o lună la alta, iar serverul on-premises dădea să moară. Erau chiar voci care spuneau că Microsoft va renunța la SharePoint Server. Dureros, mai ales pentru cei care nu pot pune totul în cloud.

E interesant cum a evoluat SharePoint. S-a născut la început de mileniu prin comasarea unui set de tehnologii (document/content management, search, colaborare, site-uri web interne, FrontPage), iar integrarea strânsă cu suita Office de pe PC-uri a dus la o creștere rapidă a SharePoint Server. Era exact ceea ce lipsea suitei Office, un loc central unde toți își pot arunca documentele și lucra pe ele. A fost multă vreme cel mai rapid produs care a depășit un miliard de dolari în business-ul Microsoft. Apoi a devenit vehicul pentru multe alte tehnologii: workflow, sincronizare offline de documente, formulare, business intelligence, social networking, wiki, versiunile web (în browser) ale aplicațiilor din suita Office, site-uri publice etc. Programatorilor din ecosistemul Microsoft le-a plăcut SharePoint, fiindcă era totul .NET. Problema e că a devenit o ditamai bestia, foarte greu de stăpânit, nasol de convins să meargă rapid, un coșmar de făcut cu el site-uri publice, iar programarea nu era chiar o floare la ureche. Să nu uităm că ajunsese la versiunile 2010/2013 așa, în timp ce pe web pretențiile erau mult mai mari, Google strivea toți competitorii de search, site-urile trebuiau să răspundă în câteva secunde, trebuiau să meargă pe orice device, mai tot ce se adăugase la SharePoint exista sub forme mult mai light, mai ușor de folosit. Bestia devenise mult prea mare.

Între timp apăruse cloud-ul, iar Microsoft a investit mai mult în versiunea din cloud a lui SharePoint decât în cea on-premises. Apoi probabil au văzut și ei cât de greu e să ții bestia în frâu, iar în anii care au urmat după 2013 au vorbit numai de cloud, ne-au lăsat să credem că SharePoint va muri on-premises, dar de fapt s-au hotărât să-l rescrie, smulgând din el tot ce era overhead, aruncând la gunoi partea de renderizare și adoptând JavaScript în noul SharePoint Framework. Versiunea 2016 a SharePoint Server s-a lansat slabă rău în mai 2016, practic neterminată, cu promisiunea că vor urma pachete cu actualizări, pe măsură ce sunt gata și restul de capabilități. Primul “feature pack” a apărut în noiembrie 2016.

Scriu asta din perspectiva unui furnizor de soluții, care folosește SharePoint. A fost foarte greu în perioada asta să convingi clienții că SharePoint e o cale sănătoasă de urmat on-premises. Noroc că vechile capabilități de document management și integrarea cu suita Office erau de multe ori suficiente, dar dacă clientul dorea BI, deja se complicau lucrurile. Apropos, câteva lămuriri pe partea de BI sunt tot pe blogul Office. Da, necesită așa numitul Office Online Server, o denumire nefericită fiindcă da, e un server on-premises. Licențierea pentru ăsta este prin Software Assurance la SharePoint. Iar dacă tot am deschis subiectul de licențiere, dispare varianta gratuită, inclusă în Windows Server (SharePoint Services, fostă Foundation), iar la categoria dispariții, dispare și SharePoint Designer. Dar mergeți și citiți, fiindcă e jale. Totul s-a schimbat.

Viitorul SharePoint-ului, așa cum o predică Microsoft, este în continuare înclinat puternic către cloud, dar măcar știm acum că SharePoint Server pentru soluții on-premises nu este mort și chiar dacă s-a renăscut mai slăbuț, măcar avem speranța că va pune mușchi în timp și nu se va îngrășa din nou.

TriChallenge Mamaia 2016

Pentru mine triatlonul de la Mamaia a fost al treilea pe anul ăsta, după Mogoșoaia și Brașov și pot spune că mi-am recăpătat încrederea după accidentul de anul trecut. Recuperarea a fost grea, deși probabil nu voi fi niciodată ca înainte, însă cu partea mentală a fost și mai greu. Cred că sunt în sfârșit în faza în care am curaj să merg tare pe bicicletă, atât cât pot.

Triatlonul de la Mamaia a fost superb, cu proba de înot pentru prima oară în mare, o vreme superbă fără vânt, și organizarea de top. M-am dus aproape neantrenat, dar m-am simțit foarte bine. Neantrenat, fiindcă nu am reușit să scap de o otită decât făcând o pauză cu înotul. E drept că eram în plin antrenament pentru maratonul Bucureștiului din 9 oct, în sensul că am convins câțiva colegi să facă un semi pentru prima oară și facem programul de antrenament împreună. În rest, înot deloc, iar cu bicicleta am venit de câteva ori la muncă și da, i-am făcut o revizie generală cu schimbat butuc pedalier, pinioane, lanț și cabluri. Anul ăsta a fost anul probelor de scurte, de sprint, așa că la Mamaia tot la sprint m-am înscris.

Înot 750m. În mare! Superb, mai ales că marea a fost oglindă, fără pic de valuri. Plaja cu nisip a permis startul din alergare de pe mal, ceea ce a redus iureșul de la start, mai ales pentru cei meseriași din față, unde ținerile și loviturile se reduc drastic față de un start din apă. Apa e mică la Mamaia, știm cu toții, așa că mai mult de jumătate din traseu puteai să te oprești și să pui picioarele jos. Mărturisesc că am profitat de mai multe ori să iau pauze, fiindcă nu reușeam să îmi găsesc ritmul. Am ieșit din apă după 22 de minute cu codașii, dar nici nu aveam așteptări mai mari. Zona de tranziție cu bicicletele a rămas tot pe bulevardul Mamaia, ceea ce înseamnă că de pe plajă trebuia să alergi cca 400m până la bulevard și apoi să traversezi pasarela pietonală. Coborârea de pe pasarelă e un pic riscantă fiindcă picioarele ude alunecă pe colțurile metalice ale treptelor. Apoi zona de tranziție fiind pe un singur culoar, a devenit foarte, foarte lungă, abia dacă îi mai vezi capătul. Bravo organizatorilor fiindcă reușesc să atragă atât de mulți participanți. Sacrificați vreo 10 secunde pentru a vă scutura nisipul de pe picioare și dintre degete. Pe mine m-a deranjat destul de tare. După bicicletă am simțit nevoia să mă descalț încă o dată, să îmi scutur nisipul. Probabil dacă purtați SPD-uri pe bicicletă nu veți avea problema asta, fiindcă oricum veți avea alte încălțări la alergat, dar nisipul ăla e deranjant chiar și la bicicletă, fiindcă se adună în vârful încălțării. La mine a durat 6 minute tranziția spre bicicletă.

Bicicletă 17km. Am mers tot cu hibrida mea, și m-am simțit foarte bine. Am depășit din nou cursiere suficiente încât să fiu mândru de mine. Am terminat proba de bicicletă după 31 de minute cu o medie orară de peste 32 km/h, un record personal. Cred că e momentul să îmi iau o cursieră. Adevărul că o competiție ca asta te și îmbie să tragi tare. Depășești pe cineva, vezi că se poate, apoi te iei și după următorii, îi depășești și pe ăia și tot așa. Nu îți mai vine să te oprești. Adevărul e că am tras prea tare la bicicletă și a trebuit să o iau la pas în tranziție ca să îmi revin un pic pentru alergare. Am ieșit din tranziție după 4 minute.

Alergare 5km. Mi-a folosit foarte mult antrenamentul pentru semi. Chiar dacă eram obosit după bicicletă, picioarele s-au dus singure, iar cu suflul mi-am intrat în ritm destul de repede. Am terminat în 27 minute cu un tempo un pic peste 5min/km (distanța era de fapt 5,25km)

Cu timpul oficial de 1h30min22sec m-am clasat onorabil, în prima jumătate a clasamentului, cu 6 minute mai bine decât în 2013 chiar dacă tranziția era mai simplă și mai scurtă atunci, fiindcă s-a înotat în lac. La anul cred că trec la nivelul următor și voi băga câteva triatloane olimpice, să vedem dacă mă pot apropia de un half.

Zoli startZoli finish

Comisia Europeană nu crede încă în AML pentru 112

Povesteam aici despre cum AML (Advanced Mobile Location) poate fi folosit pentru a localiza precis (cu GPS sau WiFi) pe cei care apelează la numărul de urgență 112. Ideea este atât de generoasă încât Google a făcut deja modificările în Android pentru a suporta AML. Până la urmă este vorba despre intervenții cât mai rapide și despre salvat vieți.

Ei bine propunerea Comisiei Europene de săptămâna trecută pentru noua directivă de telecomunicații a dezamăgit profund, fiindcă utilizarea GNSS și WiFi pentru localizarea apelanților la 112 este doar cu titlu de recomandare, fără nici o obligație pentru operatorii telecom.

Păcat…

ISupport112

TriChallenge Brașov

Am ezitat să scriu despre triatlonul de la Brașov, deși este unul foarte fain, bine organizat. Pe lângă sportivii de elită și amatorii obișnuiți cu triatlonul, au reușit să atragă o grămadă de începători, ceea ce este extraordinar pentru popularizarea acestui sport minunat. Așadar, dacă vă gândiți să mergeți la primul vostru triatlon, Brașovul este perfect (alături de No Stress și bineînțeles Mamaia). Spuneam că am ezitat să scriu, fiindcă mi-a fost un pic rușine să spun că am căzut cu bicla. Din prostie. Am încetinit la traversarea unei căi ferate, poate prea mult, mi-a alunecat roata din față pe șinele oblice și m-am dat peste cap și peste umărul rupt. Da, cel operat. Noroc că de data asta nu a fost grav, ci m-am julit doar. Îmi venea să dau cu casca de pământ de ciudă, pentru prostia pe care am făcut-o.

În rest m-am simțit foarte bine, n-am tras tare, am vrut doar să îmi demonstrez că pot să mai particip la triatloane și după accidentul cu fractura. Nu mi-a ieșit prea bine, fiindcă am căzut, dar chiar și așa e ok. Apoi mi-am dorit de mult să particip la Brașov. M-am înscris și anul trecut însă n-am reușit să ajung. Iată și învățămintele, așa cum v-am obișnuit… ah, era să uit, proba olimpică urcă în Poiană prin Râșnov și coboară spre Brașov. Este superb pentru cei care iubesc cățărările și știu să coboare tare. Eu am zis că nu e pentru mine, având în vedere… știți voi, accidentul de anul trecut. Așa că m-am înscris la proba scurtă de sprint cu traseul de biclă pe plat.

Înot 500m. Proba de înot este în lacul Codlea și fiindcă organizatorii nu dau prea multe detalii pe site despre înot, am pus eu o hartă adnotată mai jos. Vasăzică se intră pe la un capăt al lacului și se iasă în celălalt capăt. Lacul are 500m lungime. Pentru olimpic (1500m) se ocolesc geamandurile din capăt, se înoată înapoi până la zona de start și apoi din nou spre exit. Deși Péter Klosz ne-a amenințat la ședința tehnică că va fi fără neopren, până la urmă a dat voie cu neopren amatorilor (age group), nu și elitelor. Apa avea 21 de grade, deci nu era exagerat de rece. Eu am purtat neoprenul ca să mă obișnuiesc cu el și în curse. E mai ușor să înoți în neopren fiindcă te ține mai bine la suprafață (contează mai ales la picioare), însă cele câteva minute pe care le câștigi, le vei pierde cu dezbrăcatul neoprenului. Apoi de la lac până la zona de tranziție vei avea de alergat cca 800 m și neoprenul te încurcă îngrozitor, indiferent dacă alergi în el sau îl dezbraci și îl ții în mână. Dacă îți aduci adidași pentru zona asta de 800 m, îi vei putea lăsa în zona de ieșire din apă. Dacă pe biclă nu porți SPD-uri, atunci adidașii ăștia sunt cei cu care vei alerga, bicicli și apoi din nou alerga, până la finish. Înainte de start, îți iei echipamentul de înot, vii în adidașii ăștia până la zona de ieșire din apă, îi lași acolo, apoi mergi desculț până la start. Eu am ieșit după 13 minute din apă și am pierdut 11 minute până pe biclă, adică 3 minute cu dezbrăcatul neoprenului și încălțatul, 5 minute cu alergatul până la biclă și încă 3 minute cu ieșitul din tranziție pe biclă. Înainte de a pleca cu bicla, îți bagi toate lucrurile din tranziție în punga cu numărul tău. Aceste pungi vor fi aduse după masă la Brașov și așezate în dreptul bicicletei tale, în zona de tranziție din Piața Sfatului.

tranziția T1 la Brașov TriChallenge

Bicicletă 30km. Proba de biclă este una aproape plată, cu trafic, însă se poate mâna dacă te țin picioarele. Am făcut o oră și 3 minute cu o medie de 29km/h. Puteam și mai bine, însă ar fi trebuit să îmi asum un pic de suferință. Poate altădată. Am mers din nou cu hibrida mea, deși arătam cam ciudat printre cursiere, mai ales când le depășeam Zâmbet. Nu am avut curaj să merg prea mult pe coarnele de triatlon. De câte ori mă așez în poziția aia, îmi amintesc de accident și tresar la fiecare denivelare. Huh, sper să îmi treacă cu timpul.

Alergare 4km. Proba de alergare este în pantă și trebuie să stai bine cu suflul ca să nu o iei la pas unde e mai abrupt. Stați liniștiți, nu e nici o rușine, iar fotografii sunt mai la vale Zâmbet. 23 de minute cu o medie de 6min/km au fost ok pentru mine.

1h51min30sec a fost timpul meu oficial, într-un triatlon superb cu organizare de top. Recomand cu căldură.

Zoli la TriChallenge Brașov

Android suportă AML pentru localizarea apelanților la 112

Google a ridicat mănușa aruncată de EENA (European Emergency Number Association) și a implementat AML (Advanced Mobile Location) pentru localizarea celor care apelează la 112. Funcționează de la Gingerbread în sus. Dacă mergeți în setările aplicațiilor și versiunea de Google Play Services este cel puțin 9.0, atunci telefonul este capabil să trimită un SMS cu locația GPS (sau WiFi indoor) către centrul 112, imediat ce detectează un apel de urgentă 112. Se evită astfel ezitările și greșelile în localizarea incidentului, fiindcă de cele mai multe ori apelantul, aflat sub stresul incidentului, nu știe să se folosească de telefon sau de aplicațiile de pe el pentru a da o locație precisă. Urmează ca centrele 112 să-și modifice aplicațiile pentru a putea “consuma” SMS-ul și să pună incidentul pe hartă. Uite așa arată un astfel de SMS:

AML message

Bravo GOOG! Anunțul este la: http://googlepolicyeurope.blogspot.ro/2016/07/helping-emergency-services-find-you.html.
Urmează AAPL și MSFT.

Mogoșoaia No Stress Triathlon 2016

E grea recuperarea după o fractură de humerus. Mai ales dacă peste blocajul umărului cauzat de imobilizare, se suprapun și alte probleme. La mine nu știu care a fost cauza căderii de sistem imunitar din iarnă, probabil stresul cauzat de operație, de recuperarea suboptimă și de câteva zile de exagerări bahice de sărbători. Da, virusul de varicelă m-a pus pe butuci. Zona zoster e o recidivă la adulți a varicelei, cauzată de același virus herpetic, iar manifestarea este uneori mult mai violentă și mai dureroasă decât în copilărie. Din cauza durerilor, am încetat recuperarea pentru umăr și bineînțeles, mi s-a blocat din nou. Am reluat exercițiile abia în martie, de data asta fără mari așteptări. Între timp am aflat și eu că exercițiile de recuperare pentru astfel de umăr blocat, își fac efectul după 6-9 luni. Ale naibii ligamente/tendoane! Abia acum încep să își dea drumul, după 10 luni de la accident. Reluarea înotului, tot în martie, m-a ajutat și ea. În sfârșit pot să fac mișcările de înot liber fără să mă chinui la fiecare întindere în față. Încă mai am câțiva centimetri până să pot să mă întind normal, însă sunt pe calea cea bună.

Apoi bicicleta. Imediat după accident eram tare viteaz. Ziceam că mă refac repede și mă urc pe bicicletă din nou. N-a fost deloc așa! N-am dat bicicleta jos de pe bară nici măcar să o repar după accident, deși treceam pe lângă ea în fiecare zi în garaj. Mi-am pierdut încrederea. Dacă cad din nou? Abia în primăvara asta am dat-o jos și am început să ies din nou, ușurel, timid, dar din ce în ce mai bine.

Nici nu îmi trecea prin gând să merg la triatlonul din Mogoșoaia, însă cu două săptămâni înainte m-a abordat un coleg (Alexandru Krancevik) să îl ajut cu niște sfaturi la înot și asta m-a motivat. Dacă el s-a hotărât să se înscrie la primul lui triatlon în condițiile în care abia făcea 500m în bazin, atunci am zis să merg și eu, măcar să îl ajut să termine. Și așa a fost: eu l-am ajutat să termine, iar el m-a ajutat să cred că încă mai pot.

Au fost din nou vreo 500 de amatori, dar și elita triatlonului românesc, cu deja obișnuiții câștigători Ciprian Bălănescu la proba lungă și Alex Diaconu la sprint.

Înot 500m. Apa rece (18 grade) a fost un prilej bun să îmi încerc neoprenul. Organizatorii au curățat plantele de pe traseu și într-adevăr a fost mult mai ok decăt anul trecut. Până la startul probei de sprint, la 11:30 se făcuse cald afară, așa că abia am așteptat să ne răcorim. M-am simțit bine la înot însă am stat cu Alex, care a suferit aproape tot parcursul. L-au apucat niște crampe urâte la gambe la puțin timp după start și s-a chinuit când pe spate, când liber, întru-n zigzag continuu. Am exersat noi în bazin să înotăm împreună, el în siajul meu, însă acolo în lac nu reușea să se țină din cauza crampelor. Deja ne știa și unul din arbitri din canoe. Striga și el: Alex, mai la dreapta, iar mergi în zigzag! 26 de minute a durat, dar chiar și așa mai erau vreo douăzeci în apă după noi. Mi-am amintit de primul meu triatlon. Cam așa am suferit și eu atunci.

Învățăminte:
– pentru cei fără experiență de înot în ape deschise: faceți un efort și exersați măcar de câteva ori în lacuri, împreună cu cineva cu experiență. Vă veți obișnui cu apa tulbure și fără vizibilitate, veți putea exersa cu adevărat urmărirea unei geamanduri, fără prea multe zigzaguri, veți putea să vă obișnuiți cu neoprenul, veți putea să înotați în grup cu toate valurile aferente, sau să urmăriți pe cineva care înoată mai bine (și vă lasă să faceți asta). Toate astea vă vor ajuta să nu intrați în panică la concurs. Da, se pot exersa și la bazin toate astea, însă măcar de câteva ori mergeți și la lac sau mare. Pentru mine a fost o noutate neoprenul la un concurs, așa că următoarele sunt despre neopren;
– alocați 10 minute pentru a îmbrăca corect neoprenul. Dacă nu este tras suficient de pe membre sau peste umeri, în grabă poate deveni extrem de incomod;
– folosiți o pungă de plastic pentru a băga membrele. Vedeți un filmuleț fain pentru îmbrăcat neoprenul la http://www.swimsmooth.com/triathlon_adv.html;
– aveți grijă să vă tăiați și piliți unghiile de la mâini (și voi, și persoana care vă ajută), pentru că cel mai simplu mod de a vă găuri neoprenul este în timpul îmbrăcării, cu propriile unghii. Fetele cu unghii mari, mai bine purtați mănuși la îmbrăcare;
– în rest, înotul cu neopren este mult mai fain decât fără, fiindcă îți ridică picioarele și aluneci mult mai bine în apă;
– în tranziție, înainte de vă dezbrăca de neopren, dați-vă ceasul și cipul de concurs jos, pentru a vă da jos neoprenul mai ușor și pentru a evita să-l sfâșiați. Apoi nu uitați să le luați, mai ales cipul de concurs. La mine a durat 3 minute tranziția. Binișor.

Bicicletă 13 km. Aproximativ același traseu ca cel de anul trecut doar că a crescut mult iarba pe drumurile acelea de țară, probabil neumblate. Noroc că organizatorii au tuns iarba și s-a putut mâna cât te lăsa suflul. Din cauza unor bălți, anul ăsta la ieșirea din sat nu ne-au mai dus la dreapta (spre nord) pe lângă pădure ci ne-au deviat la stânga (spre sud) către lac, apoi înapoi spre nord-vest pe vechiul traseu. M-am simțit bine pe biclă, deși parcă am fost mai reținut decât anul trecut. Oricum proba de înot a fost slabă, iar eu doream doar să termin, dar chiar și așa mă trezeam că trag mai tare numai ca să-l depășesc pe cel din față, apoi pe următorul, și tot așa, apoi îmi aminteam că n-are rost să trag, dar totuși hai și pe următorul. Au fost 32 de minute faine, cu 2 minute lejere în tranziție.

Alergare 4,5km. Aici am luat-o încet și m-am bucurat de ziua frumoasă și de parc. M-am enervat un pic, fiindcă mi-am zăpăcit ceasul și îmi ieșise din modul multisport. L-am setat iar pe alergare și am ținut ritmul la 6min/km pentru o probă de alergare de 27 de minute lejere.

Rezultatul de 1:30:15 este onorabil (locul 95 din 136 la proba de sprint) pentru un olog care încă e în recuperare. Timpii mei pe probe sunt mai jos. Ceilalți colegi, toți la primul lor triatlon, au venit în ordine:
– Ciprian Amza în 1:12:32, locul trei la categoria “primul triatlon”. Bravo!;
– Alexandru Krancevik în 1:32:59;
– Andreea Popovici în 1:57:49.

Înot 500m Tranziție Bicicletă 13km Tranziție Alergare 4,5km Total
26min 3min 32min 2min 27min 1h30min15s

Ciprian AmzaAlexandru KrancevikZoli

Vacanță la schi în Tux-Zillertal, non-review de familist

E greu să scrii despre regiunile astea mari de schi, cum sunt Trois Vallees, Dolomiti Superski, sau Zillertal, fiindcă ele unifică în aceeași infrastructură (transport, skipass, instalații etc.) multe stațiuni învecinate cu sute de kilometri de pârtii, iar o vacanță de o săptămână nu este suficientă să vezi totul. Dacă am unifica Sinaia cu Bușteni, cu Azuga, cu Predeal și cu Poiana Brașov, tot nu ne-am apropia de ce fac ăia. Dar ce vorbim noi aici?! Noi nu reușim să unificăm nici măcar skipass-urile din aceeași stațiune! Sinaia, Straja, se aude?

După cum spuneam, de o vreme ne-am obișnuit să mergem alternativ, un sezon afară, unul în țară la schi. A venit rândul pentru afară și am ales să mergem în mult lăudatul Zillertal. Fără pretenția de a face un review, iată experiența noastră cu Zillertal-ul:

Rezervarea: Site-urile booking.com, bergfex.com sau chiar zillertal.at te pot ajuta la găsirea de cazare. Uneori poți reduce din tarife, dacă contactezi pensiunea și faci rezervarea direct. Noi așa am făcut, dar ne-a cerut un avans.

Drumul: Este îngrozitor. Cei 1550km între București și Tux sunt cumpliți dacă mergi cu mașina. Noi am făcut escală la Timișoara, la soacră-mea, și la dus și la întors. Vasăzică 7 ore între București și Timișoara, și 11 ore între Timișoara și Tux. Asta dacă nu prinzi “ștau”, dar dacă mergi sâmbătă, vei prinde inevitabil un blocaj la Salzburg la intrarea în Germania, apoi unul la Kufstein la ieșirea din Germania, și unul la intrarea pe valea Zillertal. Din cauza blocajelor, cele 11 ore au devenit 14. Înarmați-vă cu multă răbdare.

Teoretic se poate merge cu avionul, la Munchen sau la Innsbruck, se poate închiria mașină de acolo și gata, dar atunci costul cu transportul crește de la cca 200eur (trei plinuri de motorină) la peste 1000eur (biletele de avion, plus închiriatul mașinii).

Accesul: Ultimul blocaj este chiar la intrarea pe vale. Practic se stă la o coadă de mulți kilometri la ieșirea de pe autostradă. Noi am stat o oră acolo. DN1 pe valea Prahovei este parfum. Deh, dacă e mare și vestită regiunea asta, atunci multă lume o vrea. Odată ce ai intrat pe vale, se merge binișor, iar mașinile se răresc pe măsură ce urci. Pe la Mayrhofen (600m altitudine) deja se circulă normal.

Stațiunea Tux: Tuxbach este un afluent al râului Ziller. Pe partea superioară a lui Tuxbach se află comuna Tux, formată dintr-o serie de sate micuțe, în ordine, de la 1300 până la 1500m: Vorderlanersbach, Lanersbach, Juns, Madseit și Hintertux. Din Hintertux urcă gondola pe ghețar. Noi am stat în Vorderlanersbach la Ferienhof Ausserbrente chiar lângă o pârtie și la 200m de gondola Rastkogel. Da, am eu ambiția asta să caut cazare lângă pârtie, pentru a evita dependența de skibus sau de mașină. Apoi mai e un aspect important pentru familii: dacă unii obosesc mai devreme, îi trimiți acasă și îți vezi de treabă. Pentru asta, e bine să fii cazat lângă gondolă.

Am ales Tux pentru altitudinea mai ridicată, dar și pentru pârtia de schi fond. Acum doi ani am descoperit schiul fond în Ramsau lângă Schladming și de atunci m-am îndrăgostit de el. Mi-am cumpărat echipament de schi fond clasic și e tare fain. Promit că revin cu un articol pentru cei interesați să înceapă și ei acest sport minunat. Pentru vacanțe îmi caut de acum doar stațiuni care au și pârtii de schi fond.

Cazarea: Martina Geisler care deține casa de vacanță Ausserbrente s-a comportat impecabil cu noi. Recomand cu căldură. Am rezervat un apartament cu chicinetă, dar a fost tare ciudat, fiindcă am decis să luăm de acasă chestii de prin cămară și din frigider, ca să evităm prea multe drumuri la magazin. Apoi am primit și de la soacră-mea niște bunătăți, așa că nici n-am apucat să consumăm toată mâncarea. Am mâncat și pe la restaurantele lor, dar doar de poftă. Și nu, bucătăria austriacă nu e fabuloasă. Uite așa am reușit să rămânem mult sub bugetul planificat pentru mâncare.

Ferienhof Ausserbrente

Serviciul de pâine proaspătă este fenomenal. Pâinici, baghete, croissant-e, covrigi, muffin-uri și alte mofturi. Pui pe listă ce vrei pentru a doua zi și dimineața la 7:30 le ai în fața ușii.

Luați-vă lanțurile pentru mașină! Austriecii curăță prompt zăpada, chiar și pe trotuare, însă e pantă și rămâne alunecos pe străduțele secundare, iar dacă te întâlnești cu o altă mașină pe străduțele alea, manevrele sunt dificile fără lanțuri sau huse antiderapante.

Vorderlanersbach

Închirierea: Da, poți închiria echipament de top, la prețuri ok. Fiică-mea și-a luat schiuri de freeride – reflectorizante, vă rog frumos! – și presimt că va trece pe snowboard cât de curând. Dacă vrei să îți lași echipamentul în rastelul lor încălzit, nici o problemă, ți se dă un card și cât timp plătești abonamentul de 6 eur pe zi, ți se deschide rastelul cu el. Totul automat, cu autoservire. Două seturi de echipament intrau într-un compartiment de rastel. Fetele mele au ales rastelul, iar eu coboram pe schiuri din/în parcarea casei.

Klara freeride

Vrei să închiriezi echipament de schi fond? Nici o problemă. Da, suntem departe de ei la capitolul ăsta.

Instalațiile: Se investește continuu în instalații moderne. Scaune cu șase sau opt locuri. Gondole cu wifi. Scaune încălzite. Autobuzul pe cablu, super-rapid, cum e ăsta de 150 de persoane de mai jos. Nu are rost să te gândești care e nivelul de acasă. Este aproape umilitor. Chestia asta parcurge atât de repede cei 700m diferență de altitudine, încât nici nu apuci să te bucuri de priveliște.

150er Tux Wanglspitz

Pârtiile: Impecabile. Am prins totuși două zile calde, când era cam tablă totul dimineața. Noroc că pe la altitudini mai mari dădeau cu tunurile de zăpadă. În rest, dacă nopțile erau sub zero, era totul brici. Sunt câteva pârtii celebre în Zillertal, care nu trebuie ratate. În poza de mai sus, cea cu “autobuzul”, se vede pârtia 66 numită Panoramaabfahrt, care coboară pe coama aceea de munte din dreapta. Este superbă! Apoi, de pe acea coamă coboară spre valea din mijloc pârtia Harakiri, cea mai abruptă pârtie din Austria, exclusiv pentru nebuni avansați.

Rastkogel

Sus pe ghețar la 3000m era un ger de era imposibil să nu fie pârtiile perfecte. La sosirea pe ghețar puteți vizita palatul de gheață. Este muuult mai spectaculos decât pare, fiindcă pe lângă galeriile săpate de oameni, veți putea vedea o peșteră naturală sub ghețar, cu ape limpezi și formațiuni superbe. Scump, dar merită. Din categoria “pârtii celebre”, la ghețar e o pârtie superbă numită Schwarze Pfanne, care coboară până în Hintertux, perfectă pentru a încheia ziua de schi alpin:

Schwarze Pfanne

Pârtia de schi fond este preparată și ea cu un ratrak micuț (Pistenbully 100), echipat cu “dinți” pentru tăiat șanțurile de schi fond clasic.

m4-1-heck-100-3a-motor

E mai mare plăcerea să te dai după ce o prepară. Aveam pârtie de schi fond de 14km, din Vorderlanersbach trecând prin Lanersbach, Juns și până în Madseit.

Luggi Gredler Loipe

Chiar și poteca pentru plimbare era frezată de zăpada mare, pentru a obține grosimea perfectă unei plimbări romantice și o experiență “ausgezeichnet”.

Informații despre pârtii și instalații: Site, aplicație mobilă, wifi la cabane, webcam-uri. Știi în fiecare clipă tot ce se întâmplă.

Apres ski: E plin de cârciumi în care se petrece tinerește. Noi am preferat alte distracții, de cameră, așa că nu vă pot descrie nimic din categoria asta. Nici măcar la bazin sau patinoar n-am avut chef să mergem, iar săniușul l-am tot amânat până n-a mai ieșit nimic. Este drept că săniușul nu era atât de facil ca în Schladming, unde urcai cu skibus-ul. Aici sunai la o cabană, te programai la un taxi pentru unul din intervalele de timp, te duceau sus, consumai sau nu bunătățile de acolo, luai săniile, coborai și apoi lăsai săniile în vale. Mda, complicat. Poate de asta am și renunțat atât de ușor.

Hollensteinhutte rodel taxi

Costuri (2 adulți, 1 copil): Pentru noi a fost predictibil, cu o mică economie la haleală. Cheltuielile obligatorii sunt:

  • skipass-uri: 581 EUR;
  • motorină: cca 220 EUR;
  • asigurări: cca 50 EUR;

În rest jonglezi cu cazarea, mâncarea, distracția și cu închirierea. De departe cel mai mare cost este cel cu cazarea. Îl poți reduce doar dacă cauți ceva rustic, poate chiar la o fermă, departe de domeniul schiabil. Vei avea ceva cheltuieli suplimentare cu motorina, însă neglijabile.

Chiar dacă drumul este lung și impredictibil, merită să încerci, iar când va fi gata autostrada A1, probabil vor fi mulți care vor parcurge drumul dintr-o bucată. Îi invidiez pe cei care locuiesc în vestul țării. Nu tot timpul, câteodată.

Vând consolă Xbox 360 nemodată, regiune SUA

xbox360

500lei Update: sold.

Am luat-o din SUA pe vremea când în România erau la preț dublu. Da, trebuie un pic de atenție la achiziționarea de jocuri pe DVD. Merg doar DVD-urile cu regiune “internațională” și bineînțeles, cele cu regiune “SUA”. E o problemă minoră mai nou, fiindcă grosul jocurilor le iei online. A fost fain frumos până fiică-mea a primit un Skylanders pe DVD de Europa. Da, a trebuit să iau o consolă europeană și acum o vând pe cea veche.

Alimentatorul este european pentru 220V, cu ștecher standard, moștenit de la prima mea consolă, stricată și sacrificată pe altarul garanției. Lipsei de garanție.

Includ și un controler, un HDD de 120GB, un cablu video-audio cu adaptor SCART (recomand să vă luați un cablu HDMI, totuși), și 5 jocuri:

  • Alan Wake;
  • Shadowrun;
  • Fable 2;
  • Forza Motorsport 3;
  • Banjo-Kazooie Nuts & Bolts.

Cum e să fii politicos în trafic

nervi la volan

De multe ori suntem atât de convinși că ceilalți sunt niște nemernici în trafic, încât uităm să avem grijă cum ne comportăm noi înșine. Am încercat odată o chestie, într-un exces de calm care nu mă prea caracterizează. Pe un bulevard bucureștean cu trei benzi, cel de pe prima bandă evită pe cineva și intră un pic pe banda mea. Doar un pic, cu un gest de ocolire, însă suficient cât să mă sperii și să fac și eu la fel, spre disperarea celui de pe banda a treia. Efectul se amplifică, bineînțeles. Ăsta din urmă se crizează, accelerează să nu mă piardă, se oprește lângă mine la următorul semafor, dăm amândoi geamurile jos, deja îl vedeam roșu, inspirând adânc să-mi “umple frigiderul”, dar i-o iau înainte și-i spun “îmi cer scuze”. Nu vă puteți imagina ce față a făcut. A rămas pur și simplu cu gura căscată. S-a făcut semaforul verde și am plecat, dar senzația a fost priceless.

Dacă Răzvan v-a provocat să fiți recunoscători unui polițist, eu vă provoc să fiți politicoși data viitoare când e rost de ceartă în trafic. Credeți-mă că merită.

PS: Huh, am împlinit 10 ani de blog.
PPS: Poza e de pe theguardian.com.