Am vrut de mult să vedem Les 3 Vallées, unul din cele mai mari domenii schiabile de pe planetä, așa că sezonul ăsta ne-am organizat.
TL;DR așa e, e cel mai tare din cele pe care le-am văzut până acum. Pârtii, servicii, totul. Austriecii mai au de crescut să-i ajungă pe francezi, la fel bulgarii pe austrieci și noi românii pe bulgari.
Dar hai să le luăm pe rând.
Les 3 Vallées, adică cele 3 văi sunt în masivul Vanoise din estul Franței, într-unul din primele parcuri naționale cu același nume. Masivul Vanoise urmează după Mont Blanc și Massif des Écrins pe locul 3 ca mărime și locația lui se află între primele două (vezi poza de mai jos mâzgălită de pe gogu). Fiind zonă protejată se pare că e o atracție majoră și pe timp de vară pentru iubitorii de drumeții montane. Pentru sezonul de iarnă masivul Vanoise găzduiește mai multe stațiuni de schi: Val d’Isère și Tignes pe latura estică și cele 3 văi ale noastre pe latura nord-vestică. Ele sunt văile Belleville, Méribel și Courchevel, ultimele două dând și numele stațiunilor de pe văile respective. Pe valea Belleville sunt 3 stațiuni importante toate parte ale comunei Belleville: St Martin, Les Menuires și Val Thorens. În aceste stațiuni din masivul Vanoise a avut loc olimpiada de la Albertville din 1992. Cei 600 km de pârtii din Les 3 Vallées se împart aproximativ egal între:
- Val Thorens la altitudinea de 2300m,
- Les Menuires (1850m),
- Méribel (1750m) și
- Courchevel (1850m).
St Martin contribuie doar cu 2 pârtii, însă ambele barosane de 1000m diferență de nivel. Cu alte cuvinte ăsta micu’ din 3 Vallées bate aproape toate stațiunile de schi din România. De aici de pe creasta din dreptul lui St Martin se poate coborî în Méribel pe pârtia de competiție Roc de Fer pe care probabil o vom revedea peste o săptămână la mondialele de schi alpin.
Noi am ales să stăm în Les Menuires, care se marketează o stațiune de familie. Nici un regret. Am avut noroc cu o ninsoare masivă în săptămâna dinaintea vacanței noastre și apoi de un ger năprasnic în timp ce am fost acolo, cu -18° dimineața iar la amiază, după ce se încălzea, aveam -10°. Perfect pentru schi!
Drumul până în Les Menuires sau Val Thorens se poate face lejer cu avionul și autobuzul. Noi am zburat low cost cu Wizz la Lyon și am luat bilet de autobuz de pe altibus.com. De fapt autobuzele au fost mai multe: primul ne-a adus de la aeroport în Moûtiers (un fel de Sinaia) în cca 2h30 la confluența celor 3 văi. Dacă decideți să luați trenul de la aeroport, atunci Moûtiers este stația destinație. De aici pleacă alte autobuze în sus pe cele 3 văi. La Les Menuires se ajunge în cca 45min, la Val Thorens în cca 1h. Spre deosebire de Val Thorens care e foarte compact, înghesuit într-o căldare glaciară, Les Menuires este lăbărțat în 5 cartiere. E și el străbătut de pârtii și instalații ca și Val Thorens, așa că odată cazați vă puteți mișca ușor pe schiuri sau pe instalații sau cu lifturile publice. Totuși fiindcă e mai întins, au băgat autobuze locale gratuite de la gara centrală înspre cartiere. Așadar ăsta a fost al treilea autobuz, de doar 5 min. La întoarcere la fel, dar fiindcă avioanele Wizz zboară doar luni, miercuri și vineri, iar autobuzele din și spre Lyon doar vineri, sămbătă și duminică, a trebuit să stăm o noapte în Lyon, low cost la ibis budget dar civilizat. La dus am plecat vineri dimineața la 7 și am ajuns seara la 7 la cazare. La întors am plecat duminică la 8, ne-am cazat la prânz în Lyon, am petrecut dupămasa acolo și am luat avionul de luni dimineață de la 9 spre București.
Se poate merge și cu mașina, chiar am un vecin care face asta de mult timp, însă mi se pare o oboseală prea mare să stai 4 zile lungi în mașină. Apoi ne-am gândit și la închiriat mașină ca să evităm autobuzele, însă nu ai ce face cu mașina sus. Practic mașina ar fi stat 8 zile degeaba.
Cazarea am ales-o într-un apartament micuț chiar lângă pârtie (clădirea se numește Les Soldanelles) și foarte aproape de una din gondolele principale din Les Menuires. „Ski in ski out” cu rastel la primul etaj (parter) și acces cu liftul la etajele superioare. Foarte bine gândit pentru schiori. Era un apartament dat pe booking printr-o agenție (Interhome). Practic nu ne-am întălnit nici cu gazdele nici cu agenția. Le-am mai adresat eu câteva întrebări pe email, dar interacțiunea a fost „no touch”. Ah, o chestiune pe care am întâlnit-o pentru prima oară: gazdele nu puneau la dispoziție prosoape și nici lenjerie de pat. Era un „fine print” acolo pe booking care mie mi-a scăpat. S-a rezolvat simplu, prin agenție, pe bani, bineînțeles. Noroc că am văzut din timp și le-am comandat să le avem în apartament. Am avut o vedere superbă spre pârtii și spre vârfurile de 3000m din jur.
Pârtiile sunt nesimțit de multe. Nu am apucat să fumăm decăt jumătate din cele din Les Menuires și Val Thorens. Sunt câte 80 în fiecare. În Méribel și Courchevel nici măcar nu am coborât. Probabil că dacă eram mai mulți băieți, ne-am fi dus măcar de palmares. Sunt multe pârtii albastre și roșii, iar puținele negre nu erau amenajate din cauza zăpezii târzii. Te puteai da pe ele dar era o luptă continuă. Probabil mai târziu în sezon le vor bate și pe alea. Ah, era totuși o excepție: în Val Thorens pârtia Yannick Richard era suspect de liberă, se vedea din cabina Peclet. M-am dus a doua zi și am aflat de ce nu era nimeni: fiindcă tocmai se organiza un concurs pe ea. N-a fost nici o tragedie, fiindcă pârtiile astea albastre sau roșii lungi, cu diferențe mari de altitudine de peste 1000m, sunt solicitante chiar dacă nu sunt abrupte.
Legăturile între stațiuni sunt foarte simple. În zilele în care doream să schiem în Val Thorens, urcam pe creastă cu prima gondolă, asta din fața casei, coboram oblic în Val Thorens și prindeam încă pârtii virgine până se trezea tineretul de acolo. După masă returul era pe schiuri direct pe vale și gata, eram rupți.
Instalațiile sunt fără cusur. Nu am văzut vechituri. A fost totuși o problemă cu frigul extrem. Din cauza lui, toată lumea se înghesuia la gondole. Noroc că aveam de unde alege și noroc că nu era încă full season cu prea multă lume. Sunt prietenoși și cu pietonii, cu pasionații de munte care nu sunt pe schiuri. Au un număr mare de instalații pe care sunt acceptați drumeți. Au chiar o hartă dedicată pentru ei și cartele la jumătate de preț față de skipass.
Skipass-ul l-au scumpit și ei cu vreo 10% cum am văzut că au făcut-o cam toți vesticii. Bine că nu a fost cu 50% ca la Sinaia. €50 era skipass-ul pe 4h în Les Menuires (cuplat din oficiu cu St Martin), €62 pe toată ziua, €67 dacă doreai o zi combinată cu Val Thorens și €72 pe toate cele 3 văi. Din experiența anilor precedenți, am decis să luăm cartele pe câte o zi, fiindcă se anunța vreme schimbătoare. Am economisit destul de mult luând cartele de 4h pentru fete (era greu să reziști pe vreme rea sau pe ger năprasnic toată ziua) și luând cartele combinate doar în zilele frumoase. Am și stat o zi fără schi fiindcă era cumplit afară, așa că ne-a rămas o sumă frumușică din bugetul inițial calculat pentru toate cele 3 văi. Sumă care s-a dus pe… păpică.
Restaurantele sunt punctul unde francezii sunt la înălțime. Eu nu am mai văzut la astfel de altitudini cârciumi care să fie atât de atente la servire, la prepararea mâncării, la spectacolul halitului și machitului. Ne-am dus încă din prima seară, dar stai, n-avem locuri la ora asta, vă rezervăm pentru mâine. Pfff, asta e, am intrat în joc și a fost tare fain. Ne-am tot mutat de la un restaurant la altul, dar nu aveai cum să greșești. Problema e că spectacolul ăsta cu mâncărică bună și vinuleț franțuzesc a costat mult mai mult decât ne așteptam. Totuși eram la peste 1800m, altitudine la care în alte țări abia ieșite din… cum e România, nu ajunge nici curentul electric, ce să mai vorbim de fondue, raclette, tartiflette, crosiflette și alte finețuri savoiarde spălate cu vinurile locale pe care le luam la plesneală așa cum le recomandau ospătarii. A ieșit bine de fiecare dată. La sfârșit aruncau în tine cu niște păhărele de Génépi din partea casei și deveneam prieteni. Să nu dea domnul să le refuzați Génépi-ul! Asta e băutura lor locală și sunt foarte mândri de ea. E un lichior făcut din alcool simplu de grâne, infuzat cu o floare alpină ce îi dă și numele și gustul ușor spre absynth, dar băubil. Sticlele autentice au chiar o crenguță a florii de Génépi în ele. Chiar și deserturile erau spectacol. Imaginați-vă un viscol pe la 2500m și o cabană care te îmbie să te încălzești. Te oprești, intri și încă de la intrare treci pe lângă niște vitrine imense cu plăcinte de tot felul. Normal că le încerci, deși tu te-ai oprit doar pentru o cafea și un pișulică. Am fost și la un restaurant gourmet, unde spectacolul este dus și mai departe. Era o plăcere să îi asculți ce povești spuneau despre crearea fiecărui fel de mâncare sau desert. Am dat bugetul pe 3 zile la ei dar a meritat. Ah, puteți mânca și la 2 stele Michelin pe valea de alături, în Méribel. Noi ne-am mulțumit cu ai noștri. Ok, recunosc că am exagerat chiar și așa, dar am spus mai sus că am economisit la skipass, așa că am ieșit în buget. Da, se poate mânca și ieftin. Era un supermarket de unde puteai lua ingrediente dacă aveai chef de gătit. Noi am refuzat să gătim, dar nu ne-am putut abține să nu încercăm puiul rotisat acolo în magazin, cam cum fac ai noștri de la Mega Image, doar că pui întreg și lăsat suculent, nu uscat cum le fac proastele astea de la noi. Vasăzică dintr-un pui din ăsta întreg, comandat de dimineață, de €16,70 la care mai luai o baghetă și o pungă de salată, aveai o cină în familie de îți lingeai toate degetele.
Pârtia de schi fond pentru muritori era în poiana numită Plan d’Eau. Meseriașii pot merge și în jos pe vale până în St Martin și înapoi, dar e o diferență de nivel prea mare (400m) pentru gladiolele mele. Din cartierul Reberty, unde locuiam noi, puteam coborî în Plan d’Eau printr-o succesiune de lifturi și pasaje care trec prin clădirile de locuințe, cam cum au făcut negustorii de mătase lionezi din perioada renascentistă în Vieux Lyon cu așa numitele traboules. În maxim 15 min ajungeam în Plan d’Eau, îmi făceam de cap pe acolo și apoi mă întorceam cu scaunul din vale până la locuință. Să nu vă uitați skipass-ul pentru a beneficia de luxul ăsta de a urca cu scaunul. Pistele din Plan d’Eau erau amenajate regulamentar cu șanțuri pentru clasic, bătute pentru skate, drumul pietonal separat ca să nu strice pista de schi fond, hărți, indicatoare, foarte bine pus la punct totul. Erau câțiva turiști care trăgeau la țintă cu arme de biathlon și foarte mulți drumeți care se plimbau pur și simplu pe acolo bucurându-se de peisaj.
Alte distracții. E plin de ele: bazine, cinematografe, dar ne-am abținut din cauza gerului. Parcă nu ne venea să mergem la spa după ce veneam înghețați de pe pârtie, mai ales că aveam treabă la cârciumă de la 7. Am bifat totuși cea mai lungă pârtie de sanie din Franța, Cosmojet-ul de 6km din Val Thorens cu o diferență de nivel de cca 700m. Este amuzant, dar numai până începi să o iei razna cu sania aia de plastic ca un lighean dreptunghiular și te răstorni de câteva ori de pe marginea aia, care e făcută să te protejeze de prăpastie, de îți intră zăpadă și în suflet. Au săniile alea niște mânere de căcat cu care ar trebui să le poți controla, dar na, nu îți iese tot timpul. Am scăpat ușor cu câteva vânătăi și o intercostală supărată, de icneam apoi la fiecare întoarcere în pat vreo 3 zile. Nu zic să nu mergeți, ne-am hăhăit și noi, dar eu nu mă mai duc nici să mă împuști.
Concluzie: francezii sunt la alt nivel cu distracțiile astea de iarnă și se pricep să îți ia banii pe servicii, însă a meritat fiecare cent. Nu trebuie să vă faceți griji dacă nu știți franceza. Este o zonă turistică unde se vorbește engleza, iar în cârciumi, unde e mai delicată conversația, mare parte din ospătari nici măcar nu sunt francezi.
Zoli Herczeg 