Vacanță de schi în Dolomiți

Publicat pe 3 martie 2024 de Zoli Herczeg

Dacă tot am început anul trecut cu domeniile astea mari schiabile, am trecut acum la nivelul următor, la Dolomiții din Italia cu cei 1200 km de pârtii și 450 de instalații împărțițe în 12 regiuni. Deși Dolomiții sunt întinși și cuprind o gramadă de masive muntoase (vreo 20), dacă îți alegi o cazare potrivită, poți schia liniștit în mai multe regiuni. Noi am reușit doar în 4 într-o săptămână, dar cred că dacă planificam mai bine, puteam bifa mai multe pe principiul ziua și regiunea.

Înainte de plecare am încercat să studiez geografia Dolomiților dar nu am găsit nici o sursă serioasă care să explice vizual care masiv sau munte unde se află, așa că mi-am creat propria hartă pe care am etichetat-o cu tot ce este relevant pentru schi. Dar hai să vorbim întâi despre denumire. Dolomita este o rocă ce dă numele acestor munți și este similară cu calcarul (carbonat de calciu) doar că are și magneziu în ea. Probabil fiindcă roca de dolomită e mai dură și mai puțin solubilă decât calcarul, munții din dolomită rămân mai înalți la peste 3000m, mai mult decât suntem noi obișnuiți cu munții calcaroși din Apuseni, Aninei sau Piatra Craiului care abia depășesc 2000m.

Revenind, iată unde sunt munții Dolomiți, între:
– valea Isarco (Eisacktal în germană) la vest
– valea Pusteria (Pustertal) la nord
– valea Piave la est și
– orașul Belluno la sud.

Mai jos aveți o primă hartă cu fundalul pesedit de pe Google Maps 3D. Am pus etichete cu precădere pe obiective care sunt relevante pentru sporturile de iarnă, dar am marcat și câteva obiective celebre pentru drumețiile de vară, cum sunt Tre Cime di Lavaredo, Cinque Torri, Turnurile Vajolet sau lacurile de la Misurina și Carezza. Am pus și câteva direcții la marginea hărții ca să vă puteți orienta mai ușor. Pentru cei care cunosc Austria, suntem de fapt la sud de Innsbruck, Stubaital și Zillertal, dincolo de Brenner Pass.

Dolomiti ranges — Dolomiții sunt hașurați cu mov, masivele importante cu litere roșii mari bold, munții și formațiunile interesante cu roșu mic, văile cu turcoaz, trecătorile cu galben, iar granițele cu verde.

Cel mai mare oraș din zonă este Bolzano (Bozen în germană), pe valea Isarco. Doar câteva cuvinte despre izul austriac pe care îl veți simți pe aici: regiunea asta a fost puternic „disputată” între austrieci și italieni care s-au căsăpit la greu în primul război mondial. Veți găsi o grămadă de cazemate cățărate pe aiurea prin munții ăștia de unde trăgeau fraierii cu tunul unul în altul de pe un versant pe celălalt. Ei bine, acum există încă o comunitate solidă de austrieci în zonă. Am colegi italieni care își bat joc de marii schiori „italieni” de pe aici fiindcă torturează limba italiană în interviuri. Pe lângă italiană și germană veți găsi și o limbă arhaică numită ladină, o limbă romanică cu un sound fonetic portughez. Am făcut paranteza asta ca să înțelegeți de ce veți vedea denumiri de orașe, munți, văi sau trecători ba în italiană, ba în germană iar la fața locului chiar în ladină. Eu nu mi-am bătut capul să fiu corect politic, așa că am folosit denumirle care îmi sună mie mai bine.

Linia aceea albastră care străbate Dolomiții din Bolzano până în Cortina și Toblach se numește Grande Strada delle Dolomiti, dar semnificația lui a fost mult mai mare acum 125 de ani când era primul drum care străbătea Dolomiții de la est la vest, nu numai pe văile preponderent orientate de la nord la sud. Pe atunci era o mare realizare să treci peste Carezza, Pordoi și Falzarego, trei trecători de peste 2000m și a fost un catalizator al turismului din acea perioadă. Între timp Dolomiții se pot parcurge în toate direcțiile inclusiv iarna. Aproape că nu există trecătoare fără drum. Asta duce și la o mare aglomerare de mașini și la o serioasă problemă de poluare. Dacă mergeai seara la cârciumă pe ulița principală în Val di Fassa, era plin de praf și gaz de eșapament. Era un trafic infernal până seara târziu și bănuiesc că e la fel și în celelalte văi cu renume.

Administrativ zona munților Dolomiți se află în 3 provincii (județe) care se întâlnesc în masivul Sella, în mijlocul dolomiților:
– Bolzano (Südtirol) la nord
– Trentino la sud-vest și
– Belluno la sud-est.

Am spus că masivul Sella este în mijloc chiar dacă nu e chiar acolo, fiindcă acest masiv joacă un rol important pentru pasionații de schi, în jurul lui fiind organizată Sellaronda, una din cele mai celebre circuite pentru schiori, de jur împrejurul masivului Sella. Poți merge pe schiuri de dimineața până seara parcurgând pârtii din Val di Fassa, Val Gardena și Alta Badia, trecănd peste 4 trecători celebre, pasurile Sella, Gardena, Campolongo și Pordoi. Totul e frumos dacă nu nimerești o mega aglomerație și/sau pârtii care se distrug până dupămasa din cauza căldurii și a armatei de schiori care le toacă. Vasăzică Sella e important, este un pol al Dolomiților, dar Sellaronda e supraevaluată. Noi am încercat o singură dată să o parcurgem dar am renunțat din cauza aglomerației. Credeți-mă, cozile din valea Soarelui sau din Poiană sunt parfum pe lângă ce am văzut aici pe Sellaronda. Sunt multe alte locuri interesante în Dolomiți și la fel de pitorești.

Al doilea pol major din Dolomiți este Cortina d’Ampezzo. Dacă e să alegeți cazare, e bine să vă decideți în jurul cărui pol vă veți duce, Sella sau Cortina, fiindcă oricât de ușor te poți deplasa între stațiuni, nu merită să mergi dintr-un capăt în altul doar pentru palmares. Ca să ajungi dintr-o regiune în alta, de cele mai multe ori trebuie să treci una sau mai multe trecători de 2000m, așa că nu vă mirați dacă vă estimează Waze 1h pentru distanțe mici de 40km. Noi am prins un februarie călduros și toate trecătorile au fost deschise mai tot timpul. Pregătiți-vă însă cu lanțuri fiindcă muntele e capricios și puteți prinde zăpadă zdravănă prin trecători până vin plugurile.

*Coborând cu mașina din Passo Sella pe la 2000m pe zăpadă proaspătă. Plugul era mai jos, urca să curețe zăpada, dar până acolo a trebuit să ne descurcăm.*

Drumul pănă în Dolomiții italieni l-am făcut cu mașina. Probabil pentru ultima oară. E obositor drumul de 2 zile dus, 2 întors, chiar dacă mergi cuminte, regulamentar. Data viitoare vom alege avionul la Veneția și mașină închiriată de acolo. Accesul în Val di Fassa, unde am ales să ne cazăm, se face prin Belluno, Agordo, Val Cordevole, Falcade și San Pellegrino. Trecătoarea San Pellegrino pare să fie una importantă și se curăță prompt. Fiți totuși atenți să nu fie vreo cupă mondială fiindcă atunci se închide drumul, iar spectatorii pasionați sunt duși cu autobuzele sus. A mai fost o ciudățenie cu Waze-ul care a făcut pe proasta la plecarea din Ungaria. Apropos, nu ratați haleala ungurească dacă poposiți acolo! Ficatul de gâscă e încă în meniuri, chiar dacă UE se zbate pentru demnitatea gâștelor îndopate. Vasăzică Waze nu a vrut să ruteze nicicum prin Slovenia. Îi tot dădea cu tolls, ceva. Probabil se aștepta să îi spun explicit că am vinietă de Slovenia. N-am avut răbdare și am trecut pe Google Maps. E totuși mai bine decât pe vremuri când soția era cu harta de hârtie în brațe.

Cazarea am avut-o la Villa Mozart din Pozza di Fassa (cca 1300m), comuna San Giovanni (Sèn Jan în ladină) în Val di Fassa, una din văile care converg în masivul Sella, pe lângă mai celebrele Val Gardena și Val Badia (cunoscută și sub numele Alta Badia). E mai puțin important unde vă cazați, fiindcă e păcat să rămâneti în același loc. Bine, e posibil să te cazezi pe sau foarte aproape de pârtiile din Sellaronda și atunci teoretic poți să te duci pe schiuri pe aiurea, însă se poate și cu mașina, chiar mai repede. Într-o oră ajungi din Val di Fassa în Val Gardena, sau în Alpe Siusi, sau în Alta Badia, chiar mai repede în Carezza, sau Val di Fiemme, sau San Pellegrino, sau în Alpe Lusia, chiar și în San Martino de Castrozza sub superbul masiv Pale di San Martino. Nu stați într-un loc fiindcă e păcat!
Când nu am avut chef de mașină, aveam două domenii schiabile mai micuțe de o parte și de alta a văii, una în Catinaccio (Rosengarten în germană) cu urcare din Vigo și una în Buffaure cu urcare chiar din Pozza.

Pârtiile au fost surprinzător de bune, având în vedere vremea foarte caldă. Dimineața aveam 2-3 grade, nici măcar nu erau mașinile înghețate. Urcam cât puteam de repede la peste 2000m ca să prindem un pic de răcorică, dar la prânz aveam și 10 grade pe pârtii. Chiar și așa, italienii au ținut toate pârtiile și toate instalațiile deschise. E o minune că am putut schia. Noi ne-am bucurat de fiecare minut și de fiecare peisaj, chiar dacă arăta de aprilie. Unele locuri erau deprimante, cu iarbă în jur, păsărelele ciripeau deja de primăvară, erau lanuri de ghiocei, dar dacă te uitai în sus, era superb.

Pârtii superbe în San Pellegrino, dar peisajul dezolant în căldarea asta orientată spre sud. Aici la cca 2000m altitudine ar trebui să fie totul alb și metri de zăpadă. În dreapta pozei este vârful Cima Uomo (cca 3000m).

*Mândra mea în Alta Badia cu Marmolada (cca 3300m) în peisaj. În dreapta se vede muntele Belvedere și la margine piciorul lui Sella.*

Pralongia — Vedere de la Pralongià (cca 2200m) din Alta Badia spre dolomiții Ampezzani. La stânga este Monte Ciaval (cca 2900m) care se prelungește spre mijlocul pozei, unde acel munte plat, abrupt pe versantul dinspre noi este Lagazuoi (cca 2800m) cu cazematele sale deasupra trecătorii Falzarego. În spatele lui Lagazuoi, în plan îndepărtat, e Tofana di Rozes (cca 3200m). Nu se vede, dar dincolo de Tofana di Rozes și Falzarego e Cortina. În dreapta, în plan apropiat, e piciorul lui Settsass (cca 2500m) care e undeva un pic mai la dreapta pozei.

*Undeva în Val Gardena pe Sellaronda, cu masivul Sella (cca 3100m) în peisaj.*

De pe Col Rodella (cca 2500m), vedere spre Sella (cca 3100m) în stânga, apoi pasul Pordoi, apoi în mijloc muntele Belvedere (cca 2500m) și în dreapta Marmolada (cca 3300m). In plan și mai îndepărtat, peste pasul Pordoi, se văd dolomiții Ampezzani de la Cortina, iar între Belvedere și Marmolada se vede Civetta.

În Alpe di Siusi, iar în zare avem, de la dreapta la stânga, Sassopiatto (cca 3000m) și Sassolungo (cca 3200m) în mijlocul pozei. De aici se vede și versantul plat care a dat numele lui Sassopiatto. Între Sassopiatto și Sassolungo se văd degetele lui Punta delle Cinque Dita. Apoi, în spatele lui Sassolungo urmează Sella și, în plan îndepărtat, chiar în dreapta acelui falus gonflabil alb-roșu, se văd din nou dolomiții Ampezzani (de data asta Tofana) și în fine, la stânga gonflabilului este Odle (cca 3000m), muntele de pe partea cealaltă a Val Gardena.

*În Catinaccio, pe platoul Ciampediè (cca 2000m), cu vedere spre turnurile Vajolet în plan îndepărtat, în mijlocul pozei.*

*Pe Col de Valvacin (cca 2300m) pe coborârea spre Buffaure (cca 2000m) cu muntele Vallaccia (cca 2400m) în zare.*

Subsemnatul în Alpe Lusia la cca 2300m, sub norii care au venit în sfârșit. În peisaj este muntele Lagorai, un lanț muntos lung de 70km care se întinde în dreapta spre vest către Val di Fiemme și include domeniul Alpe Cermis undeva la sud de Cavalese.

Ah și a nins când am plecat. Cupa mondială din San Pellegrino a fost anulată fiindcă italienii erau probabil prea relaxați să curețe pârtia de zăpada proaspătă. Au dat-o cu siguranța sportivelor. Aiurea! Se vede mai jos că n-a fost cine știe ce tragedie, doar vreo 20cm de zăpadă.

Skipass-ul Dolomiti Superski valabil în toate cele 12 regiuni este ofertat atât de avantajos încât nu merită să vă chinuiți cu skipass-uri pe regiuni pe zile. Nouă ne-a ieșit în jur de €56/zi/persoană luat pe întreaga perioadă. Vedeți detalii la https://www.dolomitisuperski.com/en.

alpine ski in Dolomiti — Dolomiții italieni adnotați doar cu obiectivele relevante pentru schi alpin. Aici avem doar localitățile cu instalații de schi, apoi masivele, munții, văile si trecătorile *pe care se poate schia*. Am pus și cele 12 regiuni cu mov. Detalii pentru fiecare găsiți pe website-ul lor la link-ul de mai sus.

Schiul fond este la loc de cinste în Dolomiții italieni. Cam câte părtii de alpin, cam atâția km de fond au. Mi-am dus și echipamentul de clasic și cel de skate, dar degeaba, fiindcă pe vale fiind foarte cald, pistele erau muci, apoi am și căzut în primele zile la alpin și cu un genunchi protejat în orteză și o coastă supărată nu mi-a venit deloc să mă dau la fond. Abia reușeam să mă bucur de alpin, cu icnete la fiecare compresie de torace. Păcat, fiindcă Val di Fassa găzduiește una din cele mai celebre piste de fond numită Marcialonga, care se întinde din Predazzo din Val di Fiemme până sus în Canazei în fundul Val di Fassa. Mai sunt câteva centre importante de fond în Dolomiți. Una majoră este în zona nordică în Val Pusteria, un paradis pentru fondiști și biatloniști. Ăștia au un site propriu unde au adoptat și Siusi și Cortina, cu skipass dedicat de €50/săptămână și gestionează aproape 1000km de piste: https://www.dolomitinordicski.com/en. Dintre cele de pe acest site am văzut doar pistele din Alpe di Siusi, un platou înalt de cca 2000m deasupra lui Val Gardena, foarte mișto pentru schi fond. Vedeți mai sus poza cu Alpe di Siusi în care se văd pistele de fond. Când eram pe schiuri de alpin, era chiar ciudat să vezi niște nebuni pe schiuri de fond cum urcă și te încurcă intersectându-se cu pârtiile de alpin. Apoi mai sunt câteva trecători înalte care au baze de fond. Le-am marcat pe harta de mai jos.

cross country ski in Dolomiti — *Dolomiții italieni adnotați doar cu obiectivele relevante pentru schi fond.*

Restaurantele sunt ce trebuie. E drept că puține sunt cele care deschid înainte de 18:00, dar haleala și machitul sunt de calitate, așa cum te aștepți de la italieni. Inclusiv micul dejun de la hotel era corect. Am încercat Osteria de la benzinăria din Vigo, Le Giare din Pozza și Ta Mongo din hotelul San Nicolo de la gondola Buffaure din Pozza. Am mai fumat și altele, dar la astea 3 ne-am întoarce fără ezitare. Apoi cabanele de pe pârtii sunt fabuloase. Ți-e mai mare dragul să te lăfăi la 2500m pe șezlonguri sau pe terasele lor însorite și să te servească cu nimicuri. Da, cafeaua și berea e perfectă oriunde.

Am încercat și halelile lor tradiționalele din Trentino sau Südtirol: gäluștele alea trentineze cu ierburi sau alte căcaturi merg dar doar o dată, la fel și supa de orz, însă chiftelele de cerb sunt fabuloase și brânzeturile locale dacă sunteți pe felie. În rest e bucătărie italienească simplă cu paste și pizza și alte chestii obișnuite. Influența austriacă se impune și la bucătarie, cu platourile pentru schiori sau snowboard sau hocheiști, care sunt de fapt variațiuni de șunci, burgeri, ciuperci și ouă în jurul cartofilor tirolezi. Ah, și nu ratați kaiserschmarren, vestita clătită cu stafide și mere, zdrențuită si presărată cu zahăr pudră și dulceață.

*Kaiserschmarren la barista cu părul mov de la cabana Salei (cca 2200m).*

Cabana Salei (cca 2200m) de sub Sassolungo. Stâncile astea sunt celebre în rândul alpiniștilor și se numesc, de la stânga la dreapta, Grohmannspitze (cca 3100m, Sassopiatto este în spatele lui), apoi Punta delle Cinque Dita (cca 3000m) și în dreapta este chiar culmea Sassolungo (cca 3200m).

Ne-am abținut de la alte distracții, deși aveam spa la 100m de noi. Nici sania nu ne-a atras, fiindcă era zăpada moale și grea, abia practicabilă pentru schi. Nici schiul de noapte nu ne-a scos din cârciumă, deși se vedea de la geam. Am îmbătrânit 🙂

În concluzie, Dolomiții italieni sunt fabuloși. Nimic nu se compară cu pitorescul stăncilor de aici. Oricât de perfecți ar fi francezii în Les 3 Vallées, nu pot egala munții ăștia. Mai venim.

Vacanță de schi la Val Thorens

Publicat pe 28 ianuarie 2023 de Zoli Herczeg

Am vrut de mult să vedem Les 3 Vallées, unul din cele mai mari domenii schiabile de pe planetä, așa că sezonul ăsta ne-am organizat.

TL;DR așa e, e cel mai tare din cele pe care le-am văzut până acum. Pârtii, servicii, totul. Austriecii mai au de crescut să-i ajungă pe francezi, la fel bulgarii pe austrieci și noi românii pe bulgari.

Dar hai să le luăm pe rând.

Les 3 Vallées, adică cele 3 văi sunt în masivul Vanoise din estul Franței, într-unul din primele parcuri naționale cu același nume. Masivul Vanoise urmează după Mont Blanc și Massif des Écrins pe locul 3 ca mărime și locația lui se află între primele două (vezi poza de mai jos mâzgălită de pe gogu). Fiind zonă protejată se pare că e o atracție majoră și pe timp de vară pentru iubitorii de drumeții montane. Pentru sezonul de iarnă masivul Vanoise găzduiește mai multe stațiuni de schi: Val d’Isère și Tignes pe latura estică și cele 3 văi ale noastre pe latura nord-vestică. Ele sunt văile Belleville, Méribel și Courchevel, ultimele două dând și numele stațiunilor de pe văile respective. Pe valea Belleville sunt 3 stațiuni importante toate parte ale comunei Belleville: St Martin, Les Menuires și Val Thorens. În aceste stațiuni din masivul Vanoise a avut loc olimpiada de la Albertville din 1992. Cei 600 km de pârtii din Les 3 Vallées se împart aproximativ egal între:

Val Thorens la altitudinea de 2300m,
Les Menuires (1850m),
Méribel (1750m) și
Courchevel (1850m).

St Martin contribuie doar cu 2 pârtii, însă ambele barosane de 1000m diferență de nivel. Cu alte cuvinte ăsta micu’ din 3 Vallées bate aproape toate stațiunile de schi din România. De aici de pe creasta din dreptul lui St Martin se poate coborî în Méribel pe pârtia de competiție Roc de Fer pe care probabil o vom revedea peste o săptămână la mondialele de schi alpin.

Masivul Vanoise și localitatea Moûtiers de la baza celor 3 văi

Noi am ales să stăm în Les Menuires, care se marketează o stațiune de familie. Nici un regret. Am avut noroc cu o ninsoare masivă în săptămâna dinaintea vacanței noastre și apoi de un ger năprasnic în timp ce am fost acolo, cu -18° dimineața iar la amiază, după ce se încălzea, aveam -10°. Perfect pentru schi!

Drumul până în Les Menuires sau Val Thorens se poate face lejer cu avionul și autobuzul. Noi am zburat low cost cu Wizz la Lyon și am luat bilet de autobuz de pe altibus.com. De fapt autobuzele au fost mai multe: primul ne-a adus de la aeroport în Moûtiers (un fel de Sinaia) în cca 2h30 la confluența celor 3 văi. Dacă decideți să luați trenul de la aeroport, atunci Moûtiers este stația destinație. De aici pleacă alte autobuze în sus pe cele 3 văi. La Les Menuires se ajunge în cca 45min, la Val Thorens în cca 1h. Spre deosebire de Val Thorens care e foarte compact, înghesuit într-o căldare glaciară, Les Menuires este lăbărțat în 5 cartiere. E și el străbătut de pârtii și instalații ca și Val Thorens, așa că odată cazați vă puteți mișca ușor pe schiuri sau pe instalații sau cu lifturile publice. Totuși fiindcă e mai întins, au băgat autobuze locale gratuite de la gara centrală înspre cartiere. Așadar ăsta a fost al treilea autobuz, de doar 5 min. La întoarcere la fel, dar fiindcă avioanele Wizz zboară doar luni, miercuri și vineri, iar autobuzele din și spre Lyon doar vineri, sămbătă și duminică, a trebuit să stăm o noapte în Lyon, low cost la ibis budget dar civilizat. La dus am plecat vineri dimineața la 7 și am ajuns seara la 7 la cazare. La întors am plecat duminică la 8, ne-am cazat la prânz în Lyon, am petrecut dupămasa acolo și am luat avionul de luni dimineață de la 9 spre București.

Se poate merge și cu mașina, chiar am un vecin care face asta de mult timp, însă mi se pare o oboseală prea mare să stai 4 zile lungi în mașină. Apoi ne-am gândit și la închiriat mașină ca să evităm autobuzele, însă nu ai ce face cu mașina sus. Practic mașina ar fi stat 8 zile degeaba.

Cazarea am ales-o într-un apartament micuț chiar lângă pârtie (clădirea se numește Les Soldanelles) și foarte aproape de una din gondolele principale din Les Menuires. „Ski in ski out” cu rastel la primul etaj (parter) și acces cu liftul la etajele superioare. Foarte bine gândit pentru schiori. Era un apartament dat pe booking printr-o agenție (Interhome). Practic nu ne-am întălnit nici cu gazdele nici cu agenția. Le-am mai adresat eu câteva întrebări pe email, dar interacțiunea a fost „no touch”. Ah, o chestiune pe care am întâlnit-o pentru prima oară: gazdele nu puneau la dispoziție prosoape și nici lenjerie de pat. Era un „fine print” acolo pe booking care mie mi-a scăpat. S-a rezolvat simplu, prin agenție, pe bani, bineînțeles. Noroc că am văzut din timp și le-am comandat să le avem în apartament. Am avut o vedere superbă spre pârtii și spre vârfurile de 3000m din jur.

Vedere din balcon spre pârtie, gondolă, 2 scaune și vârful Cime Caron de 3200m

Pârtiile sunt nesimțit de multe. Nu am apucat să fumăm decăt jumătate din cele din Les Menuires și Val Thorens. Sunt câte 80 în fiecare. În Méribel și Courchevel nici măcar nu am coborât. Probabil că dacă eram mai mulți băieți, ne-am fi dus măcar de palmares. Sunt multe pârtii albastre și roșii, iar puținele negre nu erau amenajate din cauza zăpezii târzii. Te puteai da pe ele dar era o luptă continuă. Probabil mai târziu în sezon le vor bate și pe alea. Ah, era totuși o excepție: în Val Thorens pârtia Yannick Richard era suspect de liberă, se vedea din cabina Peclet. M-am dus a doua zi și am aflat de ce nu era nimeni: fiindcă tocmai se organiza un concurs pe ea. N-a fost nici o tragedie, fiindcă pârtiile astea albastre sau roșii lungi, cu diferențe mari de altitudine de peste 1000m, sunt solicitante chiar dacă nu sunt abrupte.

Val Thorens văzut de pe vârful Pointe de la Masse (2800m). Deasupra stațiunii, vârful din mijlocul pozei este Aiguille de Péclet (3561m). Spre dreapta avem pe rând Col de Thorens (3000m), Col de Rosael (3000m) și Cime Caron (3200m), iar spre stănga este Col de la Chambre (2850m). Toată această căldare formează domeniul schiabil Val Thorens.

Legăturile între stațiuni sunt foarte simple. În zilele în care doream să schiem în Val Thorens, urcam pe creastă cu prima gondolă, asta din fața casei, coboram oblic în Val Thorens și prindeam încă pârtii virgine până se trezea tineretul de acolo. După masă returul era pe schiuri direct pe vale și gata, eram rupți.

Fiică-mea pe Col de la Chambre (cca 2850m) de unde puteai coborî spre Méribel, spre Val Thorens sau spre Les Menuires. Vârful din plan îndepärtat cu un moț de nor este Mont Blanc (4808m).

Instalațiile sunt fără cusur. Nu am văzut vechituri. A fost totuși o problemă cu frigul extrem. Din cauza lui, toată lumea se înghesuia la gondole. Noroc că aveam de unde alege și noroc că nu era încă full season cu prea multă lume. Sunt prietenoși și cu pietonii, cu pasionații de munte care nu sunt pe schiuri. Au un număr mare de instalații pe care sunt acceptați drumeți. Au chiar o hartă dedicată pentru ei și cartele la jumătate de preț față de skipass.

Lăfăit pe un șezlong pe vârful Pointe de la Masse (2800m) admirând Massif des Écrins (gâlma cea mai înaltă care se vede prin geamul din dreapta este Barre des Écrins de 4102m)

Skipass-ul l-au scumpit și ei cu vreo 10% cum am văzut că au făcut-o cam toți vesticii. Bine că nu a fost cu 50% ca la Sinaia. €50 era skipass-ul pe 4h în Les Menuires (cuplat din oficiu cu St Martin), €62 pe toată ziua, €67 dacă doreai o zi combinată cu Val Thorens și €72 pe toate cele 3 văi. Din experiența anilor precedenți, am decis să luăm cartele pe câte o zi, fiindcă se anunța vreme schimbătoare. Am economisit destul de mult luând cartele de 4h pentru fete (era greu să reziști pe vreme rea sau pe ger năprasnic toată ziua) și luând cartele combinate doar în zilele frumoase. Am și stat o zi fără schi fiindcă era cumplit afară, așa că ne-a rămas o sumă frumușică din bugetul inițial calculat pentru toate cele 3 văi. Sumă care s-a dus pe… păpică.

Fiică-mea la coborârea de pe Aiguille de Péclet și vedere spre Val Thorens. Vârful din stânga pozei este Pointe de la Masse (2800m).

Restaurantele sunt punctul unde francezii sunt la înălțime. Eu nu am mai văzut la astfel de altitudini cârciumi care să fie atât de atente la servire, la prepararea mâncării, la spectacolul halitului și machitului. Ne-am dus încă din prima seară, dar stai, n-avem locuri la ora asta, vă rezervăm pentru mâine. Pfff, asta e, am intrat în joc și a fost tare fain. Ne-am tot mutat de la un restaurant la altul, dar nu aveai cum să greșești. Problema e că spectacolul ăsta cu mâncărică bună și vinuleț franțuzesc a costat mult mai mult decât ne așteptam. Totuși eram la peste 1800m, altitudine la care în alte țări abia ieșite din… cum e România, nu ajunge nici curentul electric, ce să mai vorbim de fondue, raclette, tartiflette, crosiflette și alte finețuri savoiarde spălate cu vinurile locale pe care le luam la plesneală așa cum le recomandau ospătarii. A ieșit bine de fiecare dată. La sfârșit aruncau în tine cu niște păhărele de Génépi din partea casei și deveneam prieteni. Să nu dea domnul să le refuzați Génépi-ul! Asta e băutura lor locală și sunt foarte mândri de ea. E un lichior făcut din alcool simplu de grâne, infuzat cu o floare alpină ce îi dă și numele și gustul ușor spre absynth, dar băubil. Sticlele autentice au chiar o crenguță a florii de Génépi în ele. Chiar și deserturile erau spectacol. Imaginați-vă un viscol pe la 2500m și o cabană care te îmbie să te încălzești. Te oprești, intri și încă de la intrare treci pe lângă niște vitrine imense cu plăcinte de tot felul. Normal că le încerci, deși tu te-ai oprit doar pentru o cafea și un pișulică. Am fost și la un restaurant gourmet, unde spectacolul este dus și mai departe. Era o plăcere să îi asculți ce povești spuneau despre crearea fiecărui fel de mâncare sau desert. Am dat bugetul pe 3 zile la ei dar a meritat. Ah, puteți mânca și la 2 stele Michelin pe valea de alături, în Méribel. Noi ne-am mulțumit cu ai noștri. Ok, recunosc că am exagerat chiar și așa, dar am spus mai sus că am economisit la skipass, așa că am ieșit în buget. Da, se poate mânca și ieftin. Era un supermarket de unde puteai lua ingrediente dacă aveai chef de gătit. Noi am refuzat să gătim, dar nu ne-am putut abține să nu încercăm puiul rotisat acolo în magazin, cam cum fac ai noștri de la Mega Image, doar că pui întreg și lăsat suculent, nu uscat cum le fac proastele astea de la noi. Vasăzică dintr-un pui din ăsta întreg, comandat de dimineață, de €16,70 la care mai luai o baghetă și o pungă de salată, aveai o cină în familie de îți lingeai toate degetele.

Desert cu brânză de capră, fructe de pădure și flori

Pârtia de schi fond pentru muritori era în poiana numită Plan d’Eau. Meseriașii pot merge și în jos pe vale până în St Martin și înapoi, dar e o diferență de nivel prea mare (400m) pentru gladiolele mele. Din cartierul Reberty, unde locuiam noi, puteam coborî în Plan d’Eau printr-o succesiune de lifturi și pasaje care trec prin clădirile de locuințe, cam cum au făcut negustorii de mătase lionezi din perioada renascentistă în Vieux Lyon cu așa numitele traboules. În maxim 15 min ajungeam în Plan d’Eau, îmi făceam de cap pe acolo și apoi mă întorceam cu scaunul din vale până la locuință. Să nu vă uitați skipass-ul pentru a beneficia de luxul ăsta de a urca cu scaunul. Pistele din Plan d’Eau erau amenajate regulamentar cu șanțuri pentru clasic, bătute pentru skate, drumul pietonal separat ca să nu strice pista de schi fond, hărți, indicatoare, foarte bine pus la punct totul. Erau câțiva turiști care trăgeau la țintă cu arme de biathlon și foarte mulți drumeți care se plimbau pur și simplu pe acolo bucurându-se de peisaj.

Alte distracții. E plin de ele: bazine, cinematografe, dar ne-am abținut din cauza gerului. Parcă nu ne venea să mergem la spa după ce veneam înghețați de pe pârtie, mai ales că aveam treabă la cârciumă de la 7. Am bifat totuși cea mai lungă pârtie de sanie din Franța, Cosmojet-ul de 6km din Val Thorens cu o diferență de nivel de cca 700m. Este amuzant, dar numai până începi să o iei razna cu sania aia de plastic ca un lighean dreptunghiular și te răstorni de câteva ori de pe marginea aia, care e făcută să te protejeze de prăpastie, de îți intră zăpadă și în suflet. Au săniile alea niște mânere de căcat cu care ar trebui să le poți controla, dar na, nu îți iese tot timpul. Am scăpat ușor cu câteva vânătăi și o intercostală supărată, de icneam apoi la fiecare întoarcere în pat vreo 3 zile. Nu zic să nu mergeți, ne-am hăhăit și noi, dar eu nu mă mai duc nici să mă împuști.

Mândra mea pe lighean, pardon, pe sania Cosmojet, rupând-o la vale spre Val Thorens de la 3000m

Concluzie: francezii sunt la alt nivel cu distracțiile astea de iarnă și se pricep să îți ia banii pe servicii, însă a meritat fiecare cent. Nu trebuie să vă faceți griji dacă nu știți franceza. Este o zonă turistică unde se vorbește engleza, iar în cârciumi, unde e mai delicată conversația, mare parte din ospătari nici măcar nu sunt francezi.

Schi fond pentru începători – stilul skate

Publicat pe 2 ianuarie 2023 de Zoli Herczeg

În urmă cu 5 ani scriam pentru prima oară despre schi fond, o pasiune care mie mi-a schimbat modul în care privesc vacanțele de iarnă. Mereu îmi aleg stațiuni care au și piste de schi fond, pe lângă pârtiile de schi alpin. Recomandam în acel articol să începeți cu stilul clasic, dar haideți să vorbim și despre stilul liber (skate). Dacă nu știți încă despre stiluri, mergeți și citiți întâi articolul din 2017 „Schi fond pentru începatori”.

Echipamentul. Trecerea la stilul liber (skate) înseamnă echipament nou. Deși puteți încerca mișcările de skate și cu schiuri de fond clasice, nu vă chinuiți prea mult. Dacă o luăm așa, și cu schiuri de alpin puteți face mișcări de skate pe porțiunile mai drepte și chiar vă recomand ca să simțiți canturile. Totuși, echipamentul adevărat de skate înseamnă alte schiuri, alți bocanci și alte bețe. Reamintesc că schiurile de skate sunt mai scurte decât cele de clasic și au talpa uniformă pe toată lungimea (lipsesc solzii sau zona de aderență). Eu mi-am luat de la sportisimo unele exact cât înălțimea mea (186cm). Bocancii de skate au niște plastice de rigidizare în zona gleznelor pentru a permite împingerea cvasi-laterală tipică stilului skate. Dacă la clasic nu e o tragedie unul sau două numere în plus la bocanci, pentru skate luați-vă ceva fix pe picior. Senzația după strângerea bocancului trebuie să fie de „nu mișcă nimic”, la limita disconfortului. Bețele de skate sunt în schimb mai lungi decât la clasic. Dacă la clasic, stând drept fără schiuri, pumnul de pe bățul ținut vertical pe sol trebuie să fie undeva la înălțimea umerilor, la skate pumnul trebuie să fie deasupra umerilor. Eu mi-am luat de 165cm, de data asta cu clic, ca să pot decupla ușor bețele de pe mănuși. E bine să știți dimensiunile astea și în cazul vostru, pentru a ști ce să închiriați pe aiurea.

Locurile unde se poate schia în stil skate sunt exclusiv pe pistele amenajate, fiindcă zăpada trebuie să fie bătută. Pe coclauri încă aștept o iarnă geroasă ca să încerc pe lacul înghețat, dar trebuie să se alinieze multe chestii pentru asta: ger consistent, zăpadă proaspătă căzută uniform peste gheața lacului, neviscolită și în strat nu foarte gros. În 2017 am avut așa, însă nu eram eu pregătit pentru skate. Cu iernile astea tot mai blânde, nu vă faceți speranțe și mergeți pe pistele amenajate. În Romănia recomand Cheile Grădiștei Fundata, Harghita Băi și Piatra Fântănele. În afară vă recomand când mergeți în vacanțe de schi alpin să vă alegeți o stațiune unde sunt și piste de schi fond. Plecați un pic mai devreme de pe pârtiile de alpin (15:00) și veți putea încerca și schi fond până se întunecă. Nu vă trebuie mai mult de o oră. În Bulgaria recomand Borovets și cam atât. Au o pistă de biatlon (Sport Centre Bistritsa) amenajată parțial, dar suficientă pentru începători. Din păcate nu am văzut-o niciodată amenajată cu șanțuri pentru stilul clasic, dar oricum noi vorbim aici de skate. În Bansko e suboptim, fiindcă pista de schi fond este la capătul de sus al gondolei și logistic e complicat să vii jos în stațiune după o zi de schi alpin, să te schimbi, să-ți iei echipamentul și să urci din nou cu gondola. O soluție e să te dai pe pârtia aceea de legătură super domoală dintre capetele gondolei, pe care poți urca lejer cu schiurile de fond, cel puțin pe jumătatea inferioară. Eu n-am mers niciodată până sus pe schiuri de fond, dar cred că dacă o face cineva, nu-i mai trebuie altceva. E suboptim și la Pamporovo, fiindcă pistele alea pe care le marketează ei sunt de fapt niște legături pe linie de nivel între pârtiile de alpin, folositoare mai mult pentru ratrakurile lor. În lipsă de altceva e ok și așa, facem un du-te-vino pe acolo și cam aia e. În rest, în Austria, Franța, Italia cerul e limita. Mai degrabă stațiunile care nu au piste de fond sunt excepțiile.

Sfaturi și greșelile asociate. Bun, și ajungem și la cum schiem skate. În primul rând ne uităm din nou la moșulică:

Apoi uităm detaliile legate de diferitele tehnici de a puncta cu bețele. Alegeți una cu care vă simțiți confortabili și concentrați-vă pe picioare și echilibru. Eu prefer să punctez cu bețele pe un singur picior fiindcă rareori ajung să alerg atât de intens încât să am nevoie de altceva. Iar legat de picioare și echilibru:

1. Non-cantarea. Cel mai important aspect mi s-a părut să dezobișnuiești picioarele să stea pe canturile din interior. Din păcate, cei care faceți schi alpin, veți avea acest reflex necondiționat de a canta pe interior și a nu lăsa talpa schiului să fie orizontală (plată) pe suprafața zăpezii. Asta va duce la o alunecare scurtă la fiecare împingere. Soluția este una simplă, pe care o amintește și moșulică mai sus, concentrați-vă să cantați pe exterior. Da, atât de mult trebuie supracompensat pentru a obișnui picioarele să nu stea cu schiul pe cantul din interior. De fapt, a doua zi când mergeți la schi alpin, țineți minte când nu faceți nici carve, nici cristiane, ci doar alunecare, să apăsați pe canturile exterioare ca să forțați picioarele să țină schiurile orizontale pe zăpadă. O să vă folosească și la alpin, sigur că da.

2. Traiectoria corpului. Al doilea lucru pe care l-am simțit că ajută mereu este traiectoria în zigzag. Tot de la schi alpin avem o sechelă de a păstra traiectoria corpului cât mai liniară (mai ales la slalom) și a trimite schiurile din genunchi ba în stânga, ba în dreapta. Ei bine, la schi fond dacă lași doar piciorul să alunece în diagonală fără să duci și corpul după el, va rezulta o alunecare scurtă, ineficientă. Soluția e bineînțeles să duci corpul deasupra schiului care alunecă și să „patinezi” pe el cât mai mult. De aia se numește stilul skate! Făcând asta, corpul va urma o traiectorie în zigzag. Da, știu că pare ciudat și simplist ce spun, dar pentru începători ca noi este important să conștientizăm chestii de bază.

3. Recuperarea. Al treilea lucru de bază pentru noi începătorii este recuperarea schiului din spate. Pentru ca patinarea de la punctul 2 să fie amplă, piciorul din spate trebuie ridicat și adus până aproape de celălalt, evitând să rămânem crăcănați. Probabil vă veți gândi că astfel vom încăleca cozile schiurilor, dar nu trebuie să vă faceți griji, fiindcă schiul din spate va fi încă în aer când se apropie de piciorul în alunecare, iar când patinarea pe piciorul din față se stinge și începeți împingerea în cealaltă direcție, atunci schiul din aer va trece frumos pe lângă bocanc și ajunge pe zăpadă cu coada chiar acolo, începând patinarea pe această nouă direcție. Dacă rămânem crăcănați și nu adunăm picioarele, atunci nu facem nici punctul 2 corect și se strică totul. Puneți-l pe moșulică pe slow-motion și veți înțelege imediat.

Și acum că am aflat la ce să fim atenți (cantarea, traiectoria și recuperarea), haideți pe pistă să exersați. Mie de obicei îmi trebuie vreo 2 ieșiri ca să simt că îmi dau drumul, iar a treia zi, când mă simt regele pistei de fond, trece câte un meseriaș în viteză pe lângă mine de fac otită. Nu vă descurajați!

PS: departe de mine gândul să mă erijez în instructor de schi fond. Dimpotrivă! Dacă aveți posibilitatea, vă recomand să angajați un instructor adevărat la fața locului. Totuși, ce am scris mai sus vine din experiența mea, adică a unui începător ca voi, care și-a pus schiurile și a exersat de la zero până i-a ieșit ceva de care se poate bucura.

Vacanță de schi cu băieții la Kaprun

Publicat pe 3 august 2020 de Zoli Herczeg

Deși au trecut aproape 5 luni de la asta, hai să nu o las nedocumentată.

Deși am avut noroc cu carul la Borovets la început de an când a nins chiar înainte să ajungem, era totuși clar că sezonul de schi va fi suboptim. Așa am decis cu băieții că facem o aroganță pe un ghețar în Austria la început de martie. Fără soții și copii.

Am studiat un pic și dintre cei 8 ghețari austrieci, doar 3 sunt mai barosani, cu peste 40 km de pârtii: Hintertux, Stubai și Kitzsteinhorn. Cum pe primii doi i-am fumat deja, am decis să mergem în Kaprun, sub ghețarul Kitzsteinhorn.

Plecarea a fost ciudată, fiindcă chinezii erau deja în pioneze cu covidul, iar în Europa apăreau primele focare. Mulți turiști au renunțat să mai meargă în săptămâna aia. Gazda noastră se plângea că mai toți nemții și-au anulat rezervările. Noi ne-am bucurat, fiindcă știam că nu va fi aglomerație. Să nu credeți însă că erau puțini. Stațiunile astea bengoase, chiar dacă sunt ocupate la un sfert din capacitate, sunt animate binișor.

Am mers low-cost, ca pe vremuri, cu oprit în piață la Mosonmagyaróvár pentru cârnați, slană și murături, pâine din aia țărănească și apoi la Tesco pentru un coș de alte mâncăruri și ingrediente cu planul de a ne găti singuri. Băutura am luat-o de acasă, urmând să luăm doar bere de la austrieci, iar apa de la robinet.

Prima zi am schiat de încălzire în Schmitten, muntele de deasupra lui Zell am See, cu vederea aceea superbă asupra lacului. Totuși valea era fără pic de zăpadă, deși era încă început de martie, practic high season. Pârtiile de sus erau perfecte, însă pe măsură ce te apropiai de vale deveneau tablă, iar mai spre prânz și după masă erau fleașcă.

Seara am ieșit la un schi fond în Kaprun pe singura pistă de cca 2km fleșcăită, întreținută cu greu vis-a-vis de gondola Maiskogel, imediat peste gârlă. Puteți ieși și seara fiindcă aprind luminile. În mod normal, când e frig și zăpadă, au mai multe piste.

A doua zi ne-am dus sus pe ghețarul Kitzsteinhorn unde a fost totul ireproșabil, deși nici acolo nu îți venea să schiezi până la bază din aceleași motive de inflație de grade celsius.

A treia zi am luat o pauză de vreme rea. Doar schi fond. Trist. Apoi ne-am gândit un pic, ce-ar fi să dăm o fugă pe ghețarul Hintertux, la doar 100km și 2 ore de noi.

A patra zi ne-am trezit devreme, am trecut muntele peste Krimml pe la 1400m și am ajuns dimineața să prindem prima gondolă în Hintertux. Vreme superbă de data asta și totul impecabil.

La întoarcere nu m-am putut abține să nu bag câteva ture de schi fond în Madseit pe valea Tux. Apoi ne-am dus pe vale către Kaprun, pe la cascada Krimml și am aflat “the hard way” că valea aia este protejată și trebuie plătită o taxă ca să treci cu mașina. N-a meritat, fiindcă era deja seara și nu am văzut mare lucru.

A cincea zi am mai băgat un Kitzsteinhorn și ne-am împachetat fiindcă de acasă veneau amenințările de lockdown, stare de urgență și alte bau-bauri de cozi la vamă.

Am plecat cu o zi mai devreme, ca să avem un buffer dacă întâmpinam probleme la granițe. N-a fost cazul. Am avut doar o „mică” coadă de câțiva km la granița austro-ungară. Am ajuns la fix înapoi pentru lockdown. Toate stațiunile de schi s-au închis după ce ne-am întors.

Data viitoare ne vom caza în Zillertal sau în Tux ca să putem ajunge ușor și în Stubai. Pe hartă cei 3 ghețari barosani sunt de la vest la est în ordine Stubai, Hintertux și apoi Kitzsteinhorn din 100 în 100 km. Primele două în landul Tirol și ultimul în landul Salzburg. Aia ar fi aroganța maximă, să schiem pe toți trei ghețarii mari într-o singură vacanță. Altfel Kaprun este foarte fain, un loc unde cu siguranță ne vom întoarce dacă omenirea va reuși să conviețuiască cu virusul ăsta nenorocit.

LE: Ia uite cum arăta un viitor focar de COVID, cu nemții cântând pe mese Mama Lauda în gura mare:

Campionatul european de wintertriathlon de la Cheile Grădiștei

Publicat pe 10 martie 2020 de Zoli Herczeg

M-am simțit foarte bine la a treia participare la wintertriathlonul de la Cheile Grădiștei. La wintertriathlon se aleargă, se biciclește și se schiază, în ordinea asta. În 2017 am abandonat fiindcă m-am dus cu gume înguste de ciclocros pe biclă, în 2018 am terminat suferind fiindcă m-am dus cu schiuri de clasic și nici nu știam încă skate, dar acum a fost totul ok. Tot printre ultimii am ajuns și acum, însă fără suferință. Anul ăsta concursul a contat pentru campionatul european, însă au fost tare puțini amatori (7 ștafete, toți români și 66 la individual din care 25 de români). Din cauza asta, deși am fost printre ultimii, am fost al treilea român la categoria mea de vârstă. Am fost 4 participanți la categorie, dar Bruno a fost descalificat. Cred că a făcut mai puține ture de ski decât trebuia. Așadar, fiindcă concursul a contat pentru campionatul național de wintertriathlon, am obținut medalie de bronz. Ura! Smile Bineînțeles că habar nu am avut. Nici măcar nu am participat la festivitatea de premiere, iar acum trebuie să fac niște acrobații cu prietenii de la federație ca să revendic medalia.

Deși stațiunea de la Fundata este la 1300m, a fost foarte puțină zăpadă. Am avut noroc cu un pic de ninsoare de vreo 5cm cu o zi înainte de concurs, însă a fost prea puțin prea târziu. A fost mai degrabă de frumusețe, ca să mai albească peisajul. Pârtia de schi fond a fost preparată doar pe jumătate din lungime folosind zapadă cărată cu basculanta. Gazdele sunt obișnuite deja să pregătească zăpadă artificială într-o parcare mai jos pe vale, cu 3 tunuri de zăpadă și apă din pârâu.

Alergare 2,3km: organizatorii au decis să mute alergarea în jurul dealului de la nordul poligonului pe asfalt aproape curat. Doar câțiva zeci de metri erau cu urme de zăpadă. Dacă doriți să vă băgați la anul, vă recomand să vă pregătiti totuși cu încălțări de trail. Eu am parcurs cele două ture ușurel cu moșii de la coadă în 13min30s într-un ritm de 6min/km, la pas pe urcări. Am pierdut 1min30s în tranziție să mă descalț, să îmi iau pantofii cu SPD și să plec pe traseul de bicicletă.

wintertriathlon run

Bicicletă 5,3km: traseul de bicicletă a rămas aproape același, cu excepția intrării pe traseu, care s-a făcut acum pe sub pasaj pentru a evita intersectarea bicicliștilor cu alergătorii întârziați. Chiar acolo sub pasaj era o mocirlă de toată frumusețea. Până am ajuns noi să concurăm, trecuseră deja cursele de elite și juniori pe acolo și au măcinat frumos noroiul. Nici în rest nu era diferit, dar măcar simțeai piatra pe sub bălți și șleaurile de zăpadă și puteai să ai încredere să bagi tare. Mă rog, cine putea și avea suflu. E voie doar cu MTB-uri și anvelope late de minim 2 inch. Am mers din nou ușurel, fiindcă știam că greul abia avea să vină la schi fond. Am terminat cele două ture în 23min30s cu o viteză medie de 13,5km/h. Toți eram plini de noroi când am ajuns la schi fond, în sfârșit pe zăpadă. Cei de pe primele locuri deja terminau cursa, cu tot cu schi fond. Aproape 4 minute mi-a luat în tranziție ca să îmi încalț bocancii de fond, bețele și să îmi prind schiurile de bocanci. Ale naibii legături, nu voiau nicicum să cupleze. Deh, lipsa de experiență.

wintertriathlon bike

Schi fond 3,7km: cine zice că nu poți cădea la schi fond? Cum să nu, chiar de pe loc, înainte de a pleca. Mda, probabil eram totuși obosit, sau prea relaxat. Hopa sus și dăi bătaie în proba cea mai grea, unde am cea mai putină experiență. Norocul meu a fost că organizatorii nu au amenajat întregul parcurs planificat și au păstrat doar o singură urcare plus coborârea aferentă de pe latura sudică a traseului. Am mers la pas în sus pe porținuea mai abruptă și în plug la coborâre. Nu am suficient exercițiu să cobor în viteză pantele, așa că am ales să cobor safe în plug și să termin fără frustrările căzăturilor. Am reușit să termin relaxat, printre ultimii, dar mândru încă o dată. Mi-au folosit antrenamentele de la Borovets din ianuarie, când am reușit să ies în fiecare zi câte o oră cu schiurile de skate seara, după schiul alpin. Deși am simțit oboseala alergatului și biciclitului, picioarele s-au dus singure pe schiuri și au reușit chiar să mă recupereze de la câteva dezechilibrări. Am terminat în 29min cele 4 ture de schi fond cu o viteză medie de 8km/h. Da, știu, e foarte încet, mai ales dacă te găndești că un fondist bun face o medie de peste 25km/h.

wintertriathlon cross country ski

Cu timpul total de 1h11min30s am ajuns pe locul 61 din 66 și m-am ales, cu puțin noroc, cu medalia de bronz la categorie.

Alergare 2,3km	Tranziție	Bicicletă 5,3km	Tranziție	Schi fond 3,7km	Total
13min30s	1min30s	23min30s	4min	29min	1h11min30s

Recomand cu căldură acest concurs care a fost unul din proiectele dragi ale regretatului Klósz Péter, iar dacă nu știți schi fond, atunci citiți articolul meu pentru începători. Acolo am recomandat să începeți cu stilul clasic, dar promit că voi reveni cu partea a doua și recomandări pentru stilul skate. Nu știți despre ce vorbesc? Citiți și haideți să ne vedem data viitoare pe pârtie.

Vacanță de schi în Borovets

Publicat pe 2 februarie 2020 de Zoli Herczeg

Au trecut 3 săptămâni de când ne-am întors dar de-abia acum am apucat să fac un rezumat. Borovets este o stațiune de schi la 1300m altitudine în Bulgaria. După Bansko și Pamporovo a trebuit să o încercăm și pe ultima din tripleta de stațiuni faimoase bulgărești. Bine na, mai e Vitoșa chiar lângă Sofia, o stațiune mai micuță cu pârtii cam cât avem în Poiana Brașov, dar probabil că acolo nu vom ajunge.

Dintre cele 3, Bansko și Borovets sunt în munții cei mai înalți din Balcani, în munții Pirin respectiv Rila, iar Pamporovo este în munții Rodopi, mult mai scunzi. Borovets este la baza vârfului Musala de 2925m, numit așa de pe vremea ocupației otomane (muntele lui Allah). Musala fiind cel mai înalt, este o atracție turistică și pe timp de vară.

Drumul de 450km din București se face în 6h30min cu mașina, regulamentar. Borovets e la cca o oră la sud de Sofia. Lejer. Am avut mare noroc că a nins de a rupt înainte să ajungem și în prima zi. Apoi s-a făcut frumos. Ger, dar frumos.

Stațiunea se pare că a fost construită de nomenclatura comunistă. Zona a fost declarată apoi parc național iar construcțiile limitate. E un mix între niște mega hoteluri (de exemplu hotelul Rila este chiar la baza zonei schiabile Sitnyakovo) și niște blocuri cu apartamente. Noi am închiriat (de pe booking.com) o garsonieră spațioasă recent renovată într-un bloc numit Iglika 2 din spatele hotelului Rila. Diana s-a purtat exemplar cu noi. Era fain că aveam închirietorie de schiuri și minimarket la parter, ambele accesibile și din interior. Practic mergeam în papuci la magazin.

Pârtiile sunt împărțite în trei zone (Sitnyakovo, Yastrebets și Markudjik) legate între ele cu niște drumuri de legătură schiabile. Fiecare dintre cele trei zone din Borovets bate de departe orice stațiune de schi din România. Adăugând și pistele de schi fond, Borovets este după părerea mea chiar și peste Bansko la capitolul pârtii. Zona schiabilă Markudjik este în zona alpină la 2500m, practic pârtiile sunt trasate într-o zonă cu jnepeni, cu o priveliște superbă către vârful Musala pe vreme frumoasă. Aceeași zonă devină cumplită pe ceață sau când ninge.

Legăturile dintre Sitnyakovo și Yastrebets (ambele sensuri) sunt schiabile însă panta nu e cine știe ce și trebuie să dai din bețe. În plus, drumurile astea sunt prin pădure și zăpada nu se depune suficient așa că fiți atenți la pietricele. La fel este și legătura dintre Markudjik și Sitnyakovo, numită și Musala Pathway. Interesați-vă de starea acestor legături înainte de a le folosi. Noi ne-am băgat, dar schiurile au trebuit servisate la plecare.

Instalațiile sunt moderne în toate zonele cu excepția gondolei, care e o ciudățenie din anii 70-80 de o vârstă cu telecabinele de la Sinaia și Bușteni. Trebuie să împingi de ușile alea ca să stea închise, altfel te bate vântul pe tot parcursul de cca 30 minute până pe creastă. Atenție și la teleschiurile din zona Markudjik! Te smucesc, te ridică de la sol, așa că nu sunt pentru începători. Folosiți scaunul de acolo fiindcă în caz de cădeți de pe teleschi, traversarea printre jnepeni până pe pârtie nu e deloc amuzantă.

Ski-pass-ul este cât în Poiană, cca 150 lei pe zi. Adică primești de vreo 3 ori mai mult la aceiași bani. O da, în zona Sitnyakovo se poate schia și pe nocturnă, de la 18:00 la 21:30, dar cu ski-pass separat.

Restaurantele sunt concentrate jos în stațiune la baza pârtiilor Sitnyakovo. La baza pârtiilor Yastrebets e ceva la acel hotel dar nu te lasă cu clăpari așa că pas. Mai sunt două cârciumi sus la 2300m între capătul gondolei și pârtiile Markudjik. Aici e totul mai rustic, în regim de cabană, dar oamenii se străduiesc să te servească ca lumea, deși se vede de la o poștă că nu sunt horeca-people ci mai degrabă alpiniști. E fain să stai aici la o supă, la un ceai și să te bucuri de soare. Jos pentru cină recomand restaurantul Victoria, sau White Horse, ambele la baza pârtiilor Sitnyakovo, cu vedere spre pârtii. În rest, dacă vreți ceva rapid, atunci veți găsi street food din belșug. Dacă la Pamporovo nu am găsit practic business care să nu accepte card, aici au fost multe. Cash-ul e de bază, așa că schimbați leva. E plin de schimbătorii care schimbă lei la curs de bun simț.

Pârtia de schi fond este una greuță. Este practic un traseu pentru biatlon unde am tras câteva trânte zdravene. Am exersat stilul liber, dar nu pot spune că sunt confortabil cu el. Zburdau ceilalți pe lângă mine, dar nu m-am lăsat, am băgat schi fond în fiecare zi căte o oră. Puteți închiria schiuri de fond de lângă gondolă, iar pârtia de schi fond este la câteva minute de acolo.

Dacă afară nu avem, vă dau eu un pic de ninsoare:

Prin geamul de plexi al gondolei (cca 2000m):

Gondola văzută de pe pârtie (cca 2200m). În vale în partea dreaptă pe acel podiș de cca 800m altitudine este orașul Samokov. În stânga în zare este muntele Vitoșa la baza căruia este Sofia (nu se vede fiindcă e după podiș cu vreo 300m mai jos în altitudine). În plan îndepărtat nu știu ce munte e ăla… Să fie Retezatul și Parângul din România?

La baza pârtiilor Sitnyakovo cu tunurile de zăpadă profitând de ger:

Soarele prin jetul tunului de zăpadă și un brad (Yastrebets – cca 2000m):

Partea superioară a pârtiilor Sitnyakovo (cca 1800m):

Drumul de legătură dintre Yastrebets și Sitnyakovo pe o porțiune cu zăpadă generoasă, fără probleme de pietricele (cca 1500m):

Pârtiile Markudjik văzute de la capătul gondolei (cca 2350m). În plan îndepărtat este vârful Musala (2925m), iar în dreapta sunt cele două cabane de care vorbeam:

La cabanele de pe creastă (cca 2300m):

Coborârea de pe creastă spre Yastrebets. În vale se vede lacul Iskar la o altitudine de cca 800m, un fel de Vidraru. În plan îndepărtat se văd munții Balcani sau Stara Planina cum îi spun bulgarii:

Pe pârtia de schi fond cu noile mele schiuri de skate:

La baza pârtiilor Sitnyakovo pe lună plină. În stânga este hotelul Rila, iar în dreapta restaurantul Victoria:

Vedere spre pârtie, de la White Horse:

Garsoniera de la Iglika 2:

În concluzie Borovets merită încercat, mai ales fiindcă este una din cele mai ieftine stațiuni de schi din Europa. Nu, cele din România nu se numără. Noi, dacă e să ne întoarcem în Bulgaria la schi, atunci vom alege Borovets fără nici o ezitare.

Primul meu triatlon pe distanța half ironman

Publicat pe 25 septembrie 2019 de Zoli Herczeg

Au trecut deja 10 ani de când urmăream doi foști colegi (Todi și Manu) cum participau de nebuni, neantrenați, supraponderali, la triatloane Ironman 70.3 din Austria. Acum a venit și vremea mea.

Ironman e o franciză importantă în lumea triatlonului sub care se organizează curse “full” pe distanța totală de 226km (3,8km înot, 180km bicicletă și 42,2km alergare) și curse de “half” pe distanța totală de 113km adică 70,3 mile (1,9km înot, 90km bicicletă și 21,1km alergare). Organizatorii care nu pot sau nu vor să obțină franciza Ironman sau Ironman 70.3, folosesc doar cuvintele “full” sau “half” alături de brand-urile proprii. În România sunt mai multe astfel de curse: Xman Oradea, Endurace Beliș, Transfier pe Transfăgărășan sau H3RO by TriChallenge la Mamaia.

De mult îmi doream să particip măcar o dată la un half, dar nu m-am simțit pregătit, mi se părea prea greu antrenamentul, deși aveam deja experiența triatloanelor pe distanțe mai scurte (sprint și olimpic). Apoi a venit refacerea incompletă după accidentul și operația din 2015. Umărul drept îmi este în continuare blocat pe jumătate. După aceea am intrat în forță în lumea alergicilor în 2017, așa că m-am lăsat de înot în bazin pentru a evita clorul și odată cu asta m-am lăsat de triatloane. De tot. Anul ăsta în schimb l-am văzut pe finul Vit cum se pregătea pentru primul lui triatlon și mi s-a făcut poftă. M-a și provocat un pic să fac ceva deosebit în anul ăsta în care am împlinit o vârstă rotundă. Așa a venit ideea unui half ironman.

Antrenamentul. Am încercat să văd cum mă simt singur într-o tură lungă de 100km la biclă și a fost ok, cu o medie de 30km/h. Apoi în vacanța din Grecia am înotat în mare din 2 în 2 zile tot mai mult, până am ajuns la 2,5km într-o oră în ultima zi și gata, atunci m-am hotărât: m-am înscris la H3RO by TriChallenge, care urma să fie și campionat național de half, cu reguli stricte, arbitri de la federație etc. Ăsta a fost tot antrenamentul meu la înot. Oricum știam că nu voi putea ține un tempo mai bun de 2min30s pe suta de metri. Mai aveam o lună până la concurs ca să mă antrenez un pic la alergat. Am băgat 2 alergări pe săptămână și câte 2 ieșiri pe biclă între ele, ca să îmi cresc un pic capacitatea aerobică. Eram îngrijorat că nu aveam experiență în concursuri lungi de 6 ore sau mai mult, așa că am băgat un duatlon cu o săptămână înainte: alergare, biclă și din nou alergare pe durata de peste 3 ore ca să îmi consum energia de tot și să compensez cu geluri, glucoză, săruri și izotonic pe parcurs. A fost un dezastru. M-am simțit mega epuizat la ultima alergare. Era clar că sunt varză la partea asta de nutriție, deși mă aștepta o cursă de peste 6 ore. De fapt, era clar că trebuie să o iau mai ușor, să mă alimentez mai mult și să beau mai mult în timpul cursei.

Înot 1,9 km. Trebuiau făcute două ture de cca 900m în dreptul hotelului Rex în marea de 19 grade. Majoritatea am ales să înotăm cu neopren. Am avut noroc cu marea super liniștită, fără pic de valuri. Am pornit ușor la coada plutonului ca să nu încurc meseriașii. Când am terminat prima tură, primii doi meseriași terminau deja întreg parcursul. Era mică apa pe latura aceea și m-am ridicat în picioare să îi admir. Nu s-a întâmplat nimic deosebit la înot, în afară de câteva meduze barosane pe care le-am mângâiat fără să vreau, aruncând apoi picioarele cât se poate de sus, ca să nu le ating din nou. Hi-ha! 51 de minute predictibile mi-a luat să ies din apă cu o medie de 2min40s pe suta de metri. Cred că mai erau doar vreo 10 concurenți în urma mea. Afară erau 11 grade cumplite. Îți venea să te arunci înapoi în mare. Brusc cele 19 grade ale mării nu mai erau deloc puține.

Bicicletă 90 km. 12 minute mi-a luat să ajung în tranziție, să dezbrac neoprenul, să șterg nisipul de pe picioare, să mă încalț și să plec pe biclă. Nu m-am grăbit, dar chiar și așa am avut mari dificultăți să-mi iau ciorapii/jambierele de compresie din cauza frigului. Trebuia să le fi purtat de la început pe sub neopren. 9 ture de cca 10km trebuiau făcute și dificultatea era să mă alimentez și să beau suficient pentru a-mi păstra energie pentru alergare. Am mâncat câte un gel pe oră și câte o glucoză cu săruri din 20 în 20 de minute. Am ținut primele 5 ture la o medie de cca 30 km/h dar m-au apucat niște crampe la stomac așa că am redus la cca 28 km/h. Stomacul se supără când e bombardat cu geluri și săruri, mai ales dacă ai pulsul ridicat. Am luat-o mai ușor și mi-am revenit aproape imediat. Am băut foarte mult, 2 bidoane de izotonic și 2 de apă. Puteai să arunci un bidon și să iei altul de la organizatori, din mers. Când am făcut socoteala cu cât am băut, adică 3 litri, atunci mi-am dat seama că mă scapă pișarea rău de tot. Noroc că eram în ultima tură. Am terminat proba de biclă în 3h2min cu o medie de 29 km/h, recuperând vreo 25 de locuri chiar și așa.

Alergare 21 km. Am pierdut 4 minute în tranziție ca să-mi schimb încălțările și să plec la alergare. De fapt la budă. Mamă, cred că m-am pișat două bidoane. Dar a fost mai bine așa, decât să fiu deshidratat. Am mâncat o banană și am plecat ușurel cu planul de a ține un tempo lejer de 6min/km. M-am simțit foarte bine, cel puțin prima jumătate. M-am oprit la fiecare 2,5 km ca să mai mănânc o juma’ de banană și să beau. Am apucat să mă văd cu o grămadă de foști colegi și cunoscuți. Am terminat alergarea în 2h15min cu un tempo mediu care a scăzut la 6min30s din cauza opririlor. A fost bine așa, chiar dacă am pierdut vreo 10 locuri, dar măcar am terminat fără suferință.

Am terminat totul în 6h24min pe locul 134 din 152 de finișeri, dar mândru că am făcut-o și pe asta. Am scris articolul ca să vă conving că puteți și voi, cu un pic de planificare și un pic de antrenament. Bine na, mai trebuie și un pic de voință și un pic de deschidere spre autoflagelare. Senzația de împlinire este însă maximă.

Înot 1,9km	Tranziție	Bicicletă 90km	Tranziție	Alergare 21km	Total
51min	12min	3h2min	4min	2h15min	6h24min

Recomand cu căldură acest concurs de la Mamaia, cu organizatori dedicați și voluntari inimoși. În ceea ce mă privește, cred că aș putea coborî sub 6h cu un minim de antrenament mai serios. Trebuie doar să bărbieresc 5min de la înot, 5min din tranziție, 10min de la bicicletă și 10min de la alergare. Pe data viitoare!

Foto de la organizatori by Radu Cristi & Alexandru Popescu.

Vacanță de schi în Pamporovo

Publicat pe 10 februarie 2019 de Zoli Herczeg

Pamporovo este o stațiune de schi la cca 1500m altitudine în munții Rodopi, niște calcare frumușele în sudul Bulgariei, cu vârfuri de cca 2000m. Vârful Snezhanka de pe care se schiază în Pamporovo este de cca 1900m, aproximativ cât Postăvarul, doar că la ăștia sunt 5 telescaune care urcă pe vârf din toate direcțiile, fiecare deservind câte două pârtii. Plus teleschiuri.

Nu toate sunt instalații moderne. Dimpotrivă, veți găsi și ciudățenii antice cum e scaunul de o persoană dintre Malina și Studeneț, o chestie veche cam cum e scaunul din valea Dorului. Când am fost noi, scaunul de la lacurile Smolian nu a funcționat deloc, probabil din cauza unei defecțiuni.

Pârtiile sunt echilibrate ca dificultate, cu destul de multe pârtii grele unde vă puteți retrage când se aglomerează celelalte. Pamporovo este cam 3x Poiana Brașov la pârtii și instalații și cu servicii trei clase peste Poiană. E plin de cârciumi și restaurante, inclusiv pe vârf și pe pârtii.

Drumul până la Pamporovo este cam cât un București-Cluj și se face în cca 7 ore cu mașina din București. În ziua de întoarcere am mai băgat o juma’ de zi de schi fiindcă era prea frumos. Cu plecare la prânz, ajungi predictibil pe seară. Dacă sunteți iubitori de mare și Grecia, drumul este cel de Tassos, doar că în loc să ocolească munții Rodopi pe la est, drumul de Pamporovo urcă muntele pe valea Cepelarska vreo 70km. La obârșia văii, la cca 1400m altitudine începe stațiunea Pamporovo.

Pe drum puteți vizita și podurile minune (Wonder Bridges) cu un ocol de doar o oră și 15km de pe valea Cepelarska. Sunt niște formațiuni carstice cu aspect de poduri naturale. Acestea se formează de obicei prin prăbușirea unor peșteri din care rămâne doar o mică parte în picioare. În România avem ceva similar în podișul Mehedințiului la Ponoarele, lângă Baia de Aramă. Acolo se numește Podul lui Dumnezeu și chiar trece drumul județean (670) peste el.

E sărăcie în Bulgaria. Se vede și e reconfortant să crezi că stăm mai bine. Asta până treci granița înapoi în România pe la Giurgiu și îți vine să te scufunzi de rușine pe primii kilometri. Cum naiba nu reușim să facem o trecere de frontieră civilizată?

Cu cazarea a fost cam ciudat. Sunt oferte bune și multe. Am ales să ne cazăm în Studenets, un grup de clădiri la cca 1600m altitudine, chiar pe pârtie. Ei bine am spus clădiri, nu hoteluri și de aici și confuzia. Pe booking.com veți găsi tot felul de nume ciudate dar care nu sunt afișate nicăieri pe acolo. Bănuiala noastră este că sunt niște dezvoltatori care au construit clădirile alea pentru a vinde apartamentele. Ce nu au reușit să vândă, le închiriază în regim hotelier, iar cele vândute sunt închiriate de proprietari. Clădirile principale se numesc Grand Monastery 1, 2 și 3. Vorbiți cu persoanele care vă închiriază ca să vă explice cum găsiți ceea ce ați închiriat și de unde luați cheia (noi am luat-o de la paznicii parcării).

Parcarea e o problemă mai ales dacă prindeți zăpezi mari și ajungeți în weekend.. Printre clădirile din Studenets e o curte unde se poate parca dacă aveți noroc să găsiți loc. Au și o parcare subterană pe bani, iar dacă nu găsiți nici acolo, atunci sunt parcările de jos de la drum.

Se poate plăti cu cardul peste tot. Doar un pic de cash vă trebuie pentru bacșiș la restaurant.

Restaurantele de pe pârtii sunt foarte faine pentru a te încălzi la prânz cu o supă, ceai sau cafea în regim de cabană. Seara am mers la cină “la bumbăcel” și nu a trebuit să căutăm prea mult, fiindcă aveam chiar în Studenets câteva restaurante. Mehana (taverna) din Manastira 1 este un restaurant rustic, cu muzică populară balcanică și mâncare multă. Nu glumesc! Noi am mâncat și a doua zi din mâncarea comandată acolo. Platourile alea sunt imense. Gustul nu e însă grozav. Restaurantul Salute din clădirea Manastira 3 însă este despre gusturi și servire. Și nici nu e scump. Recomand cu căldură. Încercați desertul acela cu dovleac. Este fenomenal.

Se poate închiria echipament bun la prețuri decente. Am găsit inclusiv schiuri de fond pentru ambele stiluri la “Steve” (vezi ma jos pozele). Cam 20 BGN (cca 10 EUR) pe zi este un echipament de top schi+clăpari.

Nu am avut rastel de schiuri/clăpari la apartament, nici în clădire, așa că am folosit serviciul de depozitare de la închirietoria Atlantis. 1 EUR pe zi a meritat. Măcar aveau rastel cu aer cald pentru clăpari. Mi-au preparat schiurile peste noapte, canturi, ceară, tot tacâmul. Foarte de treabă oamenii.

Iubitorii de schi fond au la dispoziție un traseu de 3-4 km care pleacă din Studenets spre Stoykite pe linie de nivel. Pe harta de pe site sunt afișate mai multe trasee de schi fond (cele cu galben), însă nu e amenajat decât segmentul de care vorbeam mai sus. De fapt, realitatea e că ratrakurile folosesc traseul ăsta să treacă de pe o pârtie pe alta. Nu folosesc gheare pentru a face traseu de clasic ci doar nivelează. Traseul este folosit și de cei care ies la plimbare. Este totuși un traseu ok pentru începători ca mine. Am ieșit în fiecare zi o oră după schiul alpin, înainte să se întunece. Doar eu și ratrakurile mai eram pe munte la ora aia. Deși mi-am luat schiurile de clasic cu mine, mi-am închiriat de skate să mai exersez. Deabia a treia zi am început să simt că devin mai eficient. Dacă sunteți la început cu schiul fond, citiți articolul meu despre schi fond pentru începători.

Site-ul pamporovo.me este așa cum trebuie, pe modelul austriecilor, cu informații live (starea instalațiilor și pârtiilor), webcam-uri, meteo etc.

La prețuri Pamporovo este un pic sub Poiană, să zicem la 90%, dar cred că e din cauza că sunt mult mai multe oferte la toate serviciile: cazare, închirieri, restaurante. Skipass-urile sunt cam ca la noi, ceea ce e rușinos pentru noi fiindcă cerem tot atât pentru mai puțin.

Studenets văzut de la geamul unui apartament din Monastery 1. Pârtia coboară prin spatele clădirilor din față. În stânga sus se vede o mică parte:

Intrarea pe pârtia 2, numită Peretele. Jos se vede Studenets:

Telescaunul cu un loc și turnul de televiziune de pe vârf:

Schi fond de seară pe pârtia proaspăt bătută:

Închirietoria “Steve” din Studenets, cu schiuri de fond. E cea pe care scrie “Ski school – Sport shop” cu albastru:

Pârtia 12, ușurică:

Pârtiile 3 și 4, negresele:

Concluzia e că Pamporovo merită încercat, chiar dacă e cam ultima din tripleta de stațiuni de ski a Bulgariei, după Bansko și Borovets. Bulgarii ne dau clasă la turismul de iarnă. Cu ce naiba să concurăm cu ei? Poiana Brașov e singura care ar face față, dar doar dacă ar adăuga o instalație și câte 2 pârtii din când în când. Au trecut 7 ani de la ultima extindere din Poiană și nu dau nici un semn să facă ceva. Singura stațiune care evoluează este Straja, cu vreo 3 scaune adăugate în ultimii ani, dar Straja are mari probleme de capacitate a serviciilor de cazare.

Vacanță de schi în Cervinia-Valtournenche

Publicat pe 27 ianuarie 2019 de Zoli Herczeg

Câteva gănduri din vacanța asta:

– Regiunea Matterhorn din Alpii Pennini a fost de mult timp pe radarul meu pentru sezonul de schi, dar Zermatt și Elveția mi s-au părut cam scumpe. Asta pănă am aflat de Cervinia din comuna Valtournenche în Italia, la sud de Matterhorn și cu pârtiile legate de cele din Zermatt.

– Fiind altitudini mari, sunt diferențe considerabile la prețurile de cazare și servicii între localități: Zermatt la 1600m rămâne cel mai scump (deh, Elveția), apoi în Italia urmează Cervinia la 2000m și cel mai convenabil rămâne în Valtournenche la 1500m. Aici am ales să locuim.

– Partea italiană este una francofonă, unde se păstrează un dialect ciudat franco-provensal numit Valdotain. Din cauza asta sunt foarte multe denumiri cu iz francez: Valtournenche (se pronunță Valturnanș), Plan Maison, Breuil (numele francez pentru Cervinia), Chamois (da, de la capra neagră), La Maison Du Coq Rouge, Foyer des Guides etc.

– E o regiune fabuloasă cu 5 zone de schi legate între ele (3 în Zermatt, una în Cervinia și una în Valtournenche), cu instalații care te urcă la peste 3000m și cu vârfuri de peste 4000m în jur, inclusiv semețul Matterhorn (Cervino în italiană). Pozele cele mai populare de pe net ale vârfului Matterhorn sunt făcute de pe valea Zermatt, de unde se vede o muchie a celebrei piramide patrulatere. Dinspre Italia se vede altfel, fiindcă piramida își arată o față, dar este la fel de maiestuoasă.

– Cei 2000km din București până în Valtournenche nu merită făcuți cu mașina. Avionul e de bază până la Milano cu low cost și apoi mașina închiriată pentru cei 200km rămași. Un bagaj de cală a fost suficient pentru clăpari și căști. Restul de boarfe le-am băgat în bagaje de cabină. Schiurile le-am închiriat acolo. Mergeți cu pașapoarte, chiar dacă se poate și cu buletinul, fiindcă poliția de frontieră are nevoie de mai mult timp să verifice buletinele și se face coadă. Cu pașapoartele puteți trece rapid pe la porțile cu autoservire.

– Am închiriat un Fiat 500L pe 8 zile cu 84EUR de la FireFly prin autoeurope.eu. FireFly este divizia low-cost a lui Hertz și am citit numai recenzii dezastruoase despre ei. M-am cam speriat, însă nu a fost cazul. Puteți veni și cu servicii de transfer din Milano la Valtournenche, însă cu mașină dedicată costă vreo 4-500 EUR, iar cu duba, la grămadă cu alții costă 75 EUR de persoană. Mașina închiriată este de departe cea mai bună variantă, mai ales dacă găsiți o ofertă bună. Se adună vreo 50 EUR cu taxele de autostradă din Milano până în Valtournenche și înapoi. Aproape un plin de motorină am consumat în total. Foloseam mașina cel puțin o dată pe zi pentru cumpărături, restaurante, plimbare, etc.

– Am stat la Residence Cervino 2 sau “la Paola” așa cum o știe lumea pe gazdă. Complexul ăsta de apartamente este la 3km de ulița principală din sat și la cca 250m mai sus în altitudine, departe de lume, pe pârtia nr. 1, numită și “Gran Piste di Valtournenche”. Asta fiindcă poți schia pe ea de la 3000m până jos în sat. Sunt 22 de apartamente listate prin airbnb. Sunt proprietățile unora, dar sunt închiriate în regim de pensiune, iar Paola administrează toată șandramaua, primește turiștii, îi îndrumă, face curat etc. Liniștea de aici e tulburată doar de lăncile de zăpadă și de ratrak-uri.

– Acoperișurile în regiunea asta sunt făcute din plăci din piatră, care oferă un aer rustic deosebit. Plăcile astea se încălzesc binișor la soare, iar seara se răcesc pocnind ușor, un fenomen pe care îl auzi mai ales dacă dormi la mansardă.

– Noi am fost în prima săptămână întreagă din ianuarie și nu înțelegeam de ce e așa puțină lume. De fapt “high season” la ei începe în februarie. Nu știu cum a fost în alți ani, dar noi am prins zăpadă schiabilă doar la peste 2000m. Pârtia aia care trecea prin fața pensiunii era ok, întreținută cu zăpadă artificială, dar în rest era totul maro, fără pic de zăpadă. Pe sus era totul ok, însă cu zăpada veche căzută de Crăciun. Culmea e că alături în Austria și Germania era cod roșu de ninsori de metri pe zi și la noi doar bătea vântul. Noroc că frontul ăla a adus un pic de ger și au putut băga zăpadă artificială din belșug. Eram foarte puțini pe pârtii. Se vedea că au capacitate de zeci de mii de turiști, iar noi eram câteva sute și aceia împrăștiați pe aiurea. În weekend s-a aglomerat un pic, în sensul că nu urcai în scaun imediat ci trebuia să aștepți un minut.

– Trecerea dintr-o zonă de schi în alta nu se poate face decât dacă e vreme bună și vântul se domolește un pic, fiindcă instalațiile de sus de pe creste, cele care fac legăturile astea posibile sunt la peste 3000m și nu funcționează pe vreme rea. Stați cu ochii pe site-ul cervinia.it pentru a vedea dacă sunt deschise legăturile dintre Valtournenche și Cervinia, respectiv cele dintre Cervinia și Zermatt. De obicei Paola este atentă la detaliile astea și vă spune de dimineața dacă e zi de mers în Zermatt sau nu.

– Din cauza incertitudinii legăturilor, nu merită să vă luați skipass pe toate zonele, mai ales când vremea e capricioasă sau bate vântul din cauza unui front atmosferic. Puteți cumpăra skipass pentru pârtiile din Valtournenche, sau cele din Cervinia, sau combinate Valtournenche-Cervinia. Asta înseamnă că ieșiți mai bine dacă vă luați skipass pe câte o zi pe o singură zonă dacă vremea e nasoală, fără legături deschise, iar când aveți perioade de vreme bună atunci luați skipass-uri combinate pe mai multe zile. Dacă vreți să schiați în Cervinia și nu sunt deschise legăturile, atunci urcați-vă în mașină și ajungeți în cca 30min.

– Skipass combinat care să includă și zona Zermatt merită luat doar pentru zilele când sunteți siguri că vreți să treceți în Elveția. Dacă aveți un skipass italian pe mai multe zile, veți putea cumpăra supliment pentru Zermatt în ziua respectivă din Cervinia sau din stația intermediară Plan Maison. Nu uitați să vă luați buletinul sau pașaportul pentru a trece granița peste creastă.

– În zilele cu vreme foarte nasoală puteți să vă retrageți în Chamois, cu 10km mai jos pe vale, o localitate foarte cochetă agățată la 2000m pe munte și cu pârtii cam de două ori cât sunt în Poiana Brașov, deservite de doar 3 scaune. Nu încercați să-i cereți lui Google Maps sau Waze să vă ducă pe șosea acolo, fiindcă satul este unul fără mașini și se ajunge acolo cu o telecabină care circulă din 30 în 30 de minute din Buisson.

– Restaurantele sunt minunate peste tot. Bineînțeles că veți plăti proporțional cu altitudinea. Din cauza asta, dacă vreți o cârciumă la 3000m, atunci pregătiți-vă pentru prețuri măricele. Cu 50 EUR abia cumperi niște ceaiuri și gustări pentru familie, pe când în vale la 1500m cu banii ăstia iei o cină consistentă la restaurant cu bumbăcel. Au trecut câteva zile ca să înțelegem că itailenii închid totul dupămasa și deschid seara după ora 6. Niște relaxați. Nu uitați să comandați chestiile locale. De exemplu Valdostana (friptura cu brânza topită deasupra) provine de aici din valea Aosta, apoi sunt niște paste făcute cu specific local. Chestii simple dar foarte gustoase.

– Schi fond se poate face și în Valtournenche și în Cervinia. Din păcate pârtia de schi fond din Valtournenche nu era practicabilă din lipsă de zăpadă. E păcat, fiindcă era foarte aproape de cazarea noastră. Pârtia de sus din Cervinia era ok, însă era pe bani și deschisă doar până la ora 4. Ar fi fost ok doar dacă locuiam în Cervinia. Sania nu e nici ea băgată în seamă. Păcat.

– Cam 25% am ieșit peste cheltuielile obișnuite cu Austria, deși am bugetat 40%. Cheltuielile zilnice au fost mult mai jos decât ne-am așteptat și am făcut economie și la skipass-uri. Avionul este o cheltuială consistentă, însă este mult, mult mai confortabil să ajungi în aceeași zi în care ai plecat, lejer, fără oboseala de a conduce sau de a sta degeaba în mașină căte 2 zile. Cred că de acum vom merge numai cu avionul, chiar și în Austria prin München.

Matterhorn văzut de pe creasta Cime Bianche pe unde se face legătura dintre zona Valtournenche și zona Cervinia:

Gondola din Valtournenche și lipsa acută de zăpadă:

Partea inferioară a “Gran piste di Valtournenche”, o priveliște sumbră fără zăpada în peisaj:

Residence Cervino 2 la cca 1750m chiar pe “Gran piste di Valtournenche”. Zăpada din parcare și de pe mașini era de la lancia de pe pârtie:

Residence Cervino 2 în vremurile bune (pozat de pe un tablou din hol):

Acoperișuri cu plăci de piatră:

Cervinia cu vârful Matterhorn în nor:

Chamois:

Pârtii în zona Valtournenche:

Matterhorn și zona schiabilă Cervinia văzute din pasul Theodul de la 3300m:

Partea superioară a “Gran piste di Valtournenche”:

1000 km și 10 învățăminte cu trotineta electrică

Publicat pe 1 ianuarie 2019 de Zoli Herczeg

Trotineta electrică o alege fiecare după nevoi și posibilități, dar realitatea este că trotinetele Joyor sunt printre cele mai bune, deși sunt la limita portabilității.

După un an de mers cu modelul X5S+ și aproape 1000 km, cred că pot să îmi spun părerea despre câteva aspecte importante. Sper să fie utile pentru cei care vor să-și cumpere o trotinetă electrică:

1. Autonomia/bateria. Dacă aveți de făcut drumuri de câte 25 km, atunci nu luați o trotinetă cu autonomie de doar 25 km. Păi da, fiindcă autonomia aceea teoretică de pe site-ul de prezentare o obțineți în condiții ideale cu:

viteza economică: relax, nimeni nu spune care e viteza economică. Va trebui să o aflați singuri, după ce o cumpărați. Dacă sunteți ca mine și știți de la început că veți merge cu viteza maximă, atunci să nu vă așteptați să obțineți autonomia maximă;
minim de accelerări și frânări: un stil de condus violent – pardon, sportiv – cu frânări bruște, va descărca bateria mai devreme fiindcă se pierde energie aiurea. Da, recunosc și asta;
greutatea minimă a rider-ului. Nu e cazul la mine, care sunt mai aproape de 0,1 tone decât de, să zicem 50 kg;
înălțimea minimă a rider-ului. Da, profilul aerodinamic devine important peste 25 km/h. Cei care vă dați cu bicicleta înțelegeți ce spun. Problema este că pe trotinetă trebuie să stai drept, în picioare, cum e mai rău din punct de vedere aerodinamic. Puteți încerca să vă aplecați sau să vă așezați pe vine, însă nu numai că veți arăta caraghios, va fi și foarte incomod.
fără vânt din față. Nici măcar vântul din spate nu ajută, fiindcă motorul nu se poate deconecta de la roată (este practic parte din roată) și nu permite depășirea vitezei maxime.
fără dealuri. Urcușurile rup bateria proporțional cu greutatea rider-ului. Veți spune că orice urcare e urmată de o coborâre (sau invers), dar din nou, coborârile nu compensează pierderea de energie de la urcare din motivul amintit mai sus la vânt;
vara pe căldurică: bateria se simte bine la cald și scade în eficiență puternic cu scăderea temperaturii, ajungând pe la 50% la zero grade.

Știm deja de la smartfoane că Ah (amper-ora) este unitatea de măsură pentru dimensiunea bateriei, capacitatea ei de a furniza curent în timp. Problema este că pentru a afla energia înmagazinată, adică adevărata capacitate a bateriei, va trebui să înmulțim amper-orele cu tensiunea bateriei. Obținem atunci numărul de Wh (wați-oră). Bateriile de capacitate mare, cele de la mașinile electrice se măsoară în kWh (kilo-wați-oră) și pot avea între 30-100 kWh. La telefoane se folosește doar Ah pentru că tensiunea este la fel la toate, de 3,7 V, fiindcă se folosește o singură celulă de Li-ion și atât este tensiunea nominală a unei astfel de celule.

La trotinetele electrice este însă greșit să se folosească doar Ah, fără tensiunea bateriei. Practic comercianții ar trebui obligați să folosească Wh sau kWh, ca la mașinile electrice. Da, fiindcă se folosesc mult mai multe celule de Li-ion. De exemplu Joyor-ul meu de 13 Ah și 48 V are bateria de 0,6 kWh (13 x 48 / 1000) și are 5 celule puse în paralel pentru a obține pachete de 13 Ah (5 x 2,6 Ah cât are o celulă normală de Li-ion) și 13 astfel de pachete puse în serie pentru a obține 48 V (13 x 3,7 V). Ceea ce înseamnă că bateria mea are în total 13 x 5 = 65 celule de Li-ion. Se mai spune că este în topologie 13S5P, adică 13 în serie, 5 în paralel. Joyor spune că folosește celule 18650, adică sunt celule cilindrice (cifra 0) cu diametrul de 18 mm și lungimea de 65 mm. Ca fapt divers, dacă ar folosi celule de capacitate mai mică, de 2,2 Ah, atunci ar trebui să pună 78 celule în topologie 13S6P.

Uitați-vă după Wh sau kWh la comercianții de trotinete electrice și dacă găsiți doar Ah fără tensiune (V), atunci e bullshit.

2. Greutatea și dimensiunea contează enorm dacă vreți să cărați trotineta pe aiurea, în metrou, la birou etc. Joyor-ul meu cântărește 16 kg și este greuț. Trebuie să schimb mâna măcar odată până ies de la metrou cu ea. E clar că nu e de fete. O trotinetă mare, lungă și lată, este mai comodă în mers, poți să stai confortabil cu ambele picioare pe ea, chiar dacă porți 45 la pantofi ca mine, însă este greu de mânuit când nu ești pe ea. Dacă intri cu ea în lift, vei da inevitabil de oameni care se uită urât. Eu folosesc trotineta de la mine din sat până la metrou și apoi de la metrou la serviciu. Am norocul că mă urc la un capăt de linie, bag trotineta sub scaune și mă dau jos la celălalt capăt. Altfel e aproape imposibil să urci cu măgăoaia într-un tren aglomerat. Dacă aveți problema asta, luați o trotinetă mai mică, chiar dacă veți face un compromis la baterie, viteză, etc. Dacă portabilitatea nu este o problemă pentru voi, atunci mergeți cu încredere spre trotinete și mai mari, cu baterii de 1,2 kWh: QuickVolt 10x de 34 kg, Kult de 25 kg sau chiar SB50 de 70 kg, pe care le parchezi ca pe motociclete și nici nu te gândești să le ridici.

Rezistența devine importantă dacă sunteți grei sau vreți ceva durabil. Joyor-ul e din clasa de trotinete zdravene. Se vede imediat pe ea că e solidă, iar la prima cursă simți imediat că te ține ca lumea. Problema e că această soliditate impune greutatea de mai sus. Parcă aș da un ban în plus pe un cadru mai ușor și pe niște componente mai ușoare. Dacă la biciclete se poate ajunge la 8-9 kg cred că se poate și la trotinetele meseriașe. Bateria nu e grea: are cca 3 kg

3. Puterea motorului e un parametru periculos pentru cumpărătorul neavizat, fiindcă la motoarele electrice vorbim despre puterea nominală, adică puterea la care funcționează corect, dacă îi dai tensiunea nominală și reușești să-i furnizezi curentul nominal. Dacă nu reușești să îi oferi această putere (din baterie), adică tensiunea și curentul necesar pentru această putere, atunci e degeaba.

Apoi curentul maxim dat de aceste baterii Li-ion este determinat de rata maximă de descărcare, de obicei 1C (“C rate” în engleză). În cazul Joyor-ului meu, curentul maxim este 13A. Nu te joci cu curentul ăsta maxim, fiindcă riști să-ți ia foc bateria.

De exemplu: la o baterie de 11.5 Ah și 36V e cam nașpa să pui un motor de 1000 W fiindcă va trebui să dai un curent de 28 A, adică va trebui să fie o baterie cu rata de descărcare 3C, sau să îi atașezi un stingător. Asta dacă tensiunea nominală a motorului este de 36V, fiindcă dacă e mai mare de 36V, atunci e doar o țeapă de marketing. Nu afișează nimeni tensiunea și curentul nominal al motorului, dar se fălesc cu puterea nominală complet aiurea.

Later edit: Haideți să introducem câteva concepte mai avansate: eficiența motorului și cuplul. Eficiența motorului este procentul din puterea nominală care se transformă în putere mecanică în ax. Eficiența e varză la pornire la aceste motoare și crește spre 90 % la turația nominală, chiar mai sus la unele motoare meseriașe. De ce ne interesează puterea mecanică? Fiindcă ea ne dă cuplul (măsurat în Nm). Cuplul este direct proporțional cu puterea mecanică și invers proporțional cu turația, ceea ce compensează lipsa de eficiență la turații mici. Vasăzică dacă este alimentat corect, un motor cu putere nominală mai mare va avea un cuplu mai mare. Ca fapt divers 1 CP (cal putere) = 746 W, adică trotineta mea are aproape un cal putere, un mânz.

4. Viteza maximă a trotinetei ține de turația pe care o poate atinge motorul și de dimensiunea roții. Am spus că motorul este parte din roată? Așa e. Nu există lanț sau alte elemente de transmisie. Este un motor fără perii (brushless) care îmbracă butucul roții din spate. Viteza afișată de ceasul trotinetei este dată de turația roții și este un pic mai mare decât cea măsurată cu GPS-ul. Cam ca la mașină, o viteză pe ceas de 38 km/h este de fapt 36 km/h pe GPS.

Controlul vitezei se face cu un trăgaci de pe ghidonul drept, iar acesta va determina curentul trimis de către electronică/controller în înfășurările motorului.

E fain să ai o trotinetă care merge tare, însă peste 25 km/h devine periculoasă și trebuie să te gândești serios la sistemul de frânare și la protecția capului, mâinilor etc.

5. Frânele sunt esențiale la viteze mari. Altfel devii o ghiulea pe roți. De asta mi-a plăcut Joyor-ul ăsta, fiindcă are frână pe disc și pe spate și pe față. Da, devine trotineta mai grea, dar prefer să mă pot opri în siguranță. Am încercat și modele cu frână pe butuc și nu oferă deloc senzația de siguranță la frânări. Am pățit deja de trei ori să trebuiască să frânez de urgență, cu derapaj și toate alea. Atenție mare la cum frânați cu bestiile astea, fiindcă vă pot arunca ușor peste ghidon. Obișnuiți-vă să vă împingeți un pic în ghidon la frânare, ca la bicicletă, pentru a muta centrul de greutate mai în spate. Mișcarea asta va evita și blocarea roții din spate și derapajul.

Manetele de frână sunt poziționate ca la scutere: în dreapta pentru față și în stânga pentru spate, adică invers ca la biciclete. Obișnuiți-vă!

Acționarea ușoară a manetelor de frână provoacă o frână de motor, de multe ori suficientă pentru a încetini. Deabia când tragi mai tare de manete vor intra și frânele pe disc. Da, frânele mele sunt cu cablu, dar dacă vreți frâne mai precise, cu finețe mai mare la frânare, atunci alegeți trotinete cu frână hidraulică pe disc.

6. Roțile și suspensia îți dau confortul necesar pentru a te simți bine chiar și pe drumuri cu denivelări, folosind o roată mare și o anvelopă cu balon mare. Joyor-ul meu are roți de 10” cu anvelope late de 2,25” ca la un MTB obișnuit (dar cu profil neted, de șosea) și suspensie cu amortizoare pe față, similar cu furcile de MTB, doar că au cursa mai mică. Dacă prinzi o groapă, suspensia și anvelopele pot amortiza binișor șocul.

7. Penele sunt practic de două feluri, la roți și la baterie. Dacă nu descarci greutatea de pe trotinetă la gropi și ai anvelopele un pic dezumflate, atunci este rețeta perfectă pentru pană, fiindcă din cauza greutății și a șocului poți ciupi camera iremediabil cu janta, fiindcă se comprimă anvelopa de tot, până la jantă. După ce pățiți asta, veți verifica de fiecare dată presiunea în roți înainte de plecare. De ce? Fiindcă este îngrozitor să repari o pană la bestiile astea, mai ales la roata din spate. Roata din spate are motorul în ea și cablul de alimentare întră prin axul roții. Desfaci roata de pe cadru, dar rămâi cu ea atârnată de o bucată scurtă de cablu, apoi trebuie să dai anvelopa jos, dar stai că e discul de frână aproape cât janta acolo. Trebuie să scoți anvelopa pe partea cealaltă, cea cu cablul care era oricum scurt și acum are o anvelopă agățată pe el. Scoate camera, bagă camera nouă. Nu, nu merită să peticești o cameră ciupită. Și acum bagă totul la loc.

Așa arată cablul de alimentare de sub capacul scos.

Soluția este simplă pentru a evita ciupiturile cauzate de gumele moi: fiți atenți la viteza maximă a trotinetei pe porțiunile de drum cunoscute. Dacă vedeți o scădere față de normal, atunci este un semn că aveți anvelopele dezumflate. Mergeți încet și cu grijă până acasă și umflați-vă roțile. Este important să umflați roțile la presiunea recomandată pe ele. Dacă sunt prea tari nu vor mai amortiza cum trebuie și vor pierde aderența mult mai repede, iar dacă sunt prea moi veți ciupi camera.

Ah, cuiele! Pentru cuie și alte înțepături minore folosiți Fakir, o zeamă anti-pană pentru biciclete. Se bagă în cameră, e românească și pare să fie cea mai bună din comerțul autohton.

Pentru a evita pana prostului, adică descărcarea bateriei, obișnuiți-vă să nu circulați la limita autonomiei, sau luați-vă alimentatorul cu voi și încărcați bateria înainte de întoarcere. Nu avem încă privilegiul încărcării rapide (fast/super charge).

E nasol să rămâi în pană de orice fel, fiindcă ai o fierotanie de 16 kg care abia se mișcă, iar dacă e pană pe roată mai bine chemi un prieten sau familia să te recupereze. Dacă e bateria descărcată veți spune: dar de ce nu o împingi și mergi ca pe o trotinetă normală? Păi nu e chiar așa, fiindcă roata din spate e motorul și al naibii de motoare electrice, funcționează și invers, ca generatoare electrice. Măcar de ar încărca bateria, dar nu, doar te încurcă încetinindu-te. Dacă e până într-un kilometru, o împingi cu chiu cu vai, dar dacă e mult, atunci mai bine chemi pe cineva.

8. Mentenanța. Dacă nu descărcați bateria de tot, dacă verificați zilnic roțile să fie umflate corect, și strângeți din când în când (la o lună, două) șuruburile și piulițele, atunci nu veți avea probleme. Spălatul se face ca la bicicletă, fără jet cu presiune, doar cu duș. Eu o spăl în fața garajului, dar cred că merge și în cadă dacă stați la bloc. Altfel, merge și cu o cârpă udă. Depozitați-o într-un loc unde nu o bate ploaia, sau dacă ajunge apă în ea, atunci lăsați-o să se usuce temeinic. Nu uitați că motorul este brushless, ceea ce înseamnă că are un circuit electronic de comandă a înfășurărilor. Nu cred că vreți să vedeți cum face când se udă electronica la curenții ăia. De asta e bine să evitați ploile. Pe mine m-a prins de câteva ori ploaia, dar am scăpat cu bine.

9. Siguranță și accesorii. Dacă sunteți obsedați ca mine, sau ați trecut deja prin niște căzături cu bicicleta sau motocicleta, atunci veți purta cască și mănuși. Deși Joyor-ul are lumini față-spate, inclusiv stopuri pentru frână, eu port și o pâlpâitoare roșie prinsă pe cască, chiar dacă nu e întuneric. Pentru întuneric am montat încă un far cu LED pe ghidon. Oricum nu vezi mare lucru cu farurile alea, dar măcar te văd șoferii mai bine. Scule nu prea merită să luați cu voi, fiindcă pentru o pană vă trebuie ditai cheia de 19 pentru a scoate roata, dar asta deja depinde de obsesiile fiecăruia. Dacă vreți totuși să fiți pregătiți cu adevărat pentru pene, vă trebuie, pe lângă cheia fixă, scoabele de scos anvelopa, șurubelniță, cameră de rezervă și pompă.

Ghidonul pliabil de la Joyor are o problemă de design: se slăbește la vibrații și capătă un joc. Pentru asta vă trebuie tot timpul un imbus micuț de 2,5 pentru a regla dispozitivul de pliere. Ăsta e șurubelul cu probleme:

Claxonul este fenomenal la Joyor! Puternic, strident, dar nu prea e de folos decât la speriat colegii la birou. Bine na, e ok în cazurile în care vrei să atragi atenția bizonilor care nu se așteaptă la un astfel de vehicul.

10. Șosea sau trotuar. Nu e deloc realist să mergi pe trotuar cu așa ceva. Unde există pistă de bicicletă, acolo da e ok, dar în rest hai pe șosea.

Dacă plouă sau e umed pe jos atunci te vei stropi tătătăt. Pe o cămașă business sau pe un sacou se va vedea imediat, așa că purtați o jachetă subțire pentru protecție. Căldura nu e problemă ca la bicicletă, fiindcă pe trotinetă stai degeaba și nu transpiri. Iarna pe frig, până în zero grade nu ar fi problemă, însă de cele mai multe ori este umed pe jos și te faci ca porcul.

Nu fiți nemernici! Respectați regulile de circulație! Urăsc bicicliștii și trotinetiștii care nu stau la semafor, nu se opresc la trecerile de pietoni, nu acordă prioritate sau se bagă ca proștii în depășiri, chiar dacă vin mașini din față. Personal prefer să depășesc coloanele prin dreapta, dacă este loc. Majoritatea șoferilor sunt politicoși și fac loc. Mai sunt și nemernicii care șicanează numai de-al dracului, dar bag samă că proporția de nemernici este constantă în toate categoriile. Dacă ați circulat cu bicicleta printre mașini, atunci nu e mare diferență, dar dacă nu, atunci luați-o încet și înarmați-vă cu multă răbdare. Atenție la șoferii care nu se așteaptă ca o trotinetă să meargă atât de repede. Veți da inevitabil peste bizoni care vă taie calea fiindcă vă subestimează viteza. Aveți grijă și pentru ei.

Later edit: A da, pentru bestiile astea care depășesc 25 km/h vă trebuie un permis de conducere, de orice categorie. Adică n-aveți ce căuta pe șosea dacă nu știți regulile. AM este categoria dedicată pentru mopede/scutere, dar are sens doar pentru copiii între 16 și 18 ani. Sub 16 ani nu ai voie pe scuter, iar peste 18 se presupune că iei un permis de categorie A sau B. Mergeți și citiți codul rutier. Căutați după cuvântul „moped” și veți găsi multe chestii interesante, cum ar fi obligativitatea purtării căștii.

Have fun!